sâmbătă, 8 noiembrie 2008


”La Capsa, un actor”

de Mihai Petrovici

CRONICA ROMANA


Printre multi omeni de elita invitati la Capsa, in acest splendid local, a fost si actorul Eusebiu Stefanescu (socrul talentatei Eugenia Popescu).

Actorul si-a reamintit de Teatrul din Ploiesti unde a activat mult si cu drag a vorbit de directorul si actorul Cornel Revent (fost student al maestrului Ion Fintesteanu si interpret al lui “Machbeth”).

Si-a reamintit de prietenia trainica cu Nichita Stanescu si de carciuma pe unde poposeau si careia ii spunea (demult, pe timpul cand era client acolo celebrul compozitor Ionel Fernic “Da-ne Doamne”). Fiindca prietenia acestui actor a fost atat de puternica cu Ploiestiul, care l-au facut cetatean de onoare, si cu Nichita Stanescu; sa ni-l reamintim un pic pe Nichita: “Barbat frumos ca un fir de liliac alb in noaptea Anului Nou, el n-a stat niciodata inapoia vitraliilor, ci numai in prundul lor, in rasu’-plansu’ culorilor, aur rosu, bronzuri suverane, genuni de albastru - unde va ramane neclintit o mie de ani” (Fanus Neagu). “Omul era fermecator. Poate chiar mai interesant decat insusi poezia sa. Avea in jur multi prieteni, se incingea zi de zi cu un brau vargat de amici - mereu in regnerare” (Marin Sorescu).

Nichita despre Eugen Simion (colegul sau de liceu) “Foc de inteligent, el este insa, mai intai de aceasta povara, talentat. Dorul de Apollo si-l striga parca din bratele lui Dionysos. Eugen Simion reprezinta si este intelectualul roman autentic. Creator de ramura cu umbra, nepot de stejar si var primar cu marul domnesc”.

Nichita despre Geo Bogza: “Acest mare artist care este Geo Bogza isi gasise atunci ragazul sa-mi arate cum trebuie scris, cum e cuviincios sa se scrie, ce trebuie scris, cand trebuie scris si cat trebuie scris. Abia acum stiu ca absolvisem o universitate. Universitatea merelor si a samburilor. Universitatea nasterii merelor de mar si a merilor din samburi”.

Dupa moartea actorului Mircea Anghelescu, Eusebiu Stefanescu a ramas cel mai bun interpret al ofiterilor nemti si un foarte bun recitator. Dupa ce Jean Moscopol a cantat o splendida melodie, actorul a recitat poezii mai rare.

Putini sunt cei ce cunosc ca Eusebiu Stefanescu (actor al Nationalului si profesor universitar la Facultatea de Teatru, condusa de olteanul Geo Saizescu) stie sa-l imite perfect pe Ion Besoiu. Ne-a mai vorbit cu placere despre prietenul sau din Ploiesti, actorul regretat Lupu Buznea si a incheiat cu o nostimada pe care v-o redau. Filma mai demult intr-un film in care-l interpreta pe Regele Ferdinand.

Imbracandu-si costumul se simtea cu mult deasupra lumii obisnuite, deasupra civililor. Dupa ore obositoare de filmare si-a dezbracat costumul pentru filmare si obosit a pornit spre casa. Ramasese cu superioritatea impusa de rolul jucat. Ajunge acasa, urca cu liftul, apasa soneria si cum il vede, sotia ii spune: “Bine ca ai venit sa duci si tu galeata cu gunoi!”.

Este un actor simpatic, bun povestitor, cei ce-l cunosc mai bine ca mine stiu acest lucru cat si faptul ca recita frumos

O mare doamnă a teatrului românesc - Cătălina Buzoianu


”Cu Catalina Buzoianu la Capsa”


de Mihai Petrovici

CRONICA ROMANA

Printre marile personalitati teatrale invitate la Capsa in emisiunea “Capsa e viata” - emisiune (initiata de catre regizorul Mihai Lungeanu) care in aceasta vara va implini trei ani, a fost si Catalin Buzoianu.

Cunoscuta in intreaga lume prin creatiile sale este una dintre cele mai viguroase personalitati ale teatrului european de azi. “In scrisul ei - ca si in spectacolele ei - Catalina Buzoianu dovedeste, astfel, (cum spune Ecaterina Oproiu) un patriotism al radacinilor. Exceptionala ei deschidere spre lume (ca si aprecierile despre ea ale lumii internationale teatrale) cred ca tocmai de aici vin. Glasul ei e un glas exponential.

Este, cred, glasul uneia dintre cele mai viguroase personalitati ale teatrului european de azi. O spun raspicat si cu incredintarea ca nu-i cazul sa asteptam, vum am facut-o de atatea ori, ca Europa sa ne unga marii artisti?”. Omul de mare cultura Titus Vajeu a fost amfitrionul placut care a purtat o discutie deosebita cu marea regizoare indragostita de Pirandello. S-a discutat despre marele succes “Sa imbracam pe cei goi” in care a realizat mari roluri Valeria Seciu si Stefan Iordache; despre “Pelikanul” de Strindberg, “Dama cu camelii” si multe alte succese repurtate de marea doamna a scenei.

Dansa si-a reamintit de faptul ca la Capsa a cunoscut-o pe divina Maria Tanase, si de marea bucurie ce i-a produs-o fiicei sale (acum stabilite la Paris) cand a invitat-o la Capsa. In spectacolul “Uriasii muntilor” am refuzat (spune Catalina Buzoianu) moartea teatrului. Finalul era un heblu pe o pantomima a mersului inainte al teatrului.

Vocea catifelata a lui Titi Botez ne-a bucurat ascultand “Un planset de vioara”, iar omul de litere, scriitorul Romul Munteanu a depanat amintiri in rubrica “Capsa, mon amour”. O prietenie puternica a existat intre Catalina Buzoianu si Valeria Seciu, cu care a realizat multe succese printre care si “Maestrul si Margareta”.

Iata ce spune regizoarea despre actrita: “Poate ca numai un pictor al incertitudinilor ar fi putut sa surprinda, in tonuri blande, calde, irizate si neasteptat crude, impresiile deconcertante trezite de gratia talentului ei. Poate ca numai un poet al inefabilului feminin ar fi stiut sa se piarda, cu voluptate, in efluviile delicate, cu grija ucigatoare ale senzualitatii prezentei ei scenice”.

“Surpriza la Capsa” a constituit-o un fragment din spectacolul radiofonic “Diana si Tuda” de Luigi Pirandello, in regia lui Titel Constantinescu, inregistrata in 1992 si interpretata de Valeria Seciu si Adrian Pintea. S-a discutat si despre ultima carte a Catalinei Buzoianu intitulata “Mnemosina, bunica lui Orfeu”.

Citez din inceputul acestei carti si din sfarsitul ei paragrafe deosebit de frumoase, dupa ce am ascultat splendida melodie “Ochii tai m-au vrajit”, cantata de Cristian Vasile. “Regizorul celebreaza nataura sacra a actorului, ca in misterele stravechi, declansand, cu intuitia psihanalistului, fortele ascunse ale naturii sale nestiute, cizeland, polizand cu dragoste statuia vie a perfectiunii imposibile.

Actorul si Regizorul! Inseparabila faptura platonica din simbioza carora apar reale, palpabile si totusi de necuprins, nostalgiile sufletului colectiv. Actorul! Efeb al imaginatiei sociale, faptura imperfecta si stralucitoare a echilibrului universal, faptura de sange, lacrimi si revolta, ultragiata si hipersensibila, umilita si strivita in carnea si simtirea omeneasca, pentru a darui oamenilor o picatura de frumos, de iluzie, de ideal.

Intre Actor si Regizor, al izbandei amandurora, prin miracolul deplin, triumfator al spectacolului. “Saltimbancii sunt copii ai Soarelui, purtati de Ilse pe drumuri infinite in ascensiunea muntelui magic. Soarele si Luna domnesc asupra spectacolului mitologic al inceputurilor teatrului.

Noi suntem copii ai cerului si ai taranei si raspandim in lume scanteia divina a pruncului nascut pentru a fi sacrificat si a justifica, odata cu aparitia omului, nasterea tragediei”. A fost o seara placuta de mare cultura, acum cand pe multe posturi de televiziune de practica anticultura. Marea regizoare urma sa plece la Marsilia cu spectacoul “Tatal” de Strindberg, alta calatorie, alt succes.

Un martor al vietii artistilor, Mihai Petrovici, la CAPȘA

”Printre scriitori, actori si gazetari, la Capsa”


de Mihai Petrovici

CRONICA ROMANA

“Trec secole, pe Calea Victoriei si mor,/ Ciorchinii diminetii se storc, atent in lustre,/ Si printre cersetorii aflati la semafor,/ La Capsa vin artistii si umbrele ilustre”.

Capsa, aceasta regina a spiritualitatii romanesti, este o incrucisare de drumuri si cum spune poetul: “Aici e Turnul Babel, legende se deschid,/ Prietenii se leaga si taine se dezleaga”. Aici, pe langa scriitori, actori si gazetari ma simteam in largul meu, alaturi de ei ma aflam in complet alta lume. Zilnic aproape le sorbeam nu svartul, ci vorbele.

Al. Cazaban, Leon Kalustian, Ion Barbu, Mircea Pavelescu, Neagu Radulescu, Nico Carandino, Paul Daniel, exigentul gazetar C. Cristobald; dar si F. Brunea-Fox, Victor Eftimiu, Ion Iancovescu, Ion Manu si printre actorii mai apropiati de varsta mea: Jimmy Besoiu, Sorin Gheorghiu si multi altii erau nume si personalitati ce poposeau la Capsa unde dadeau cu ochii de Nicu Kanner, marele actor de Opereta si revista.

Acumuland ce spuneau ei, devenisem un bogatas spiritual; caci Capsa a fost cafeneaua cu cea mai notorie prestanta, celelalte erau simple umbrele de intemperii; doar niste periscoape menite sa repereze ceva din spectacolul epocii, spunea Brunea-Fox, bun prieten al lui Geo Bogza.

Ion Barbu, care a tiparit neconformistul sau “Joc secund”, Eftimiu a lansat atunci la cafenea urmatoarea epigrama: “Gandul nu-mi ascund/ Pentru intaia oara/ Jocul e... secund/ Faza... tertiara!”.

Ion Barbu care spunea: “Castelul tau de gheata l-am cunoscut, Gandire”, si tot el a dat cea mai frumoasa definitie Capsei. Iat-o: “Capsa a fost marea oglinda venetiana in care veacul s-a privit din cap pana-n picioare”.

Imi spunea Gaby Michailescu, cand de multe ori patrundeam cu dansul in celebra cafenea, ca Iancovescu era mare pe scena si rege al cafenelei, avea mereu replici spontane. La varsta de opt ani, gasit ca fuma, i s-a facut observatie si el a replicat: “De doi ani doresc sa ma las de fumat dar nu pot!” si peste ani, la Capsa, a spus: “Banii nu au nici o valoare, numai numarul lor”. Deseori aparea la Capsa actorul Ionescu Ghibericon, totdeauna elegant, cu lavaliera si o palarie cu largi boruri, dupa un scurt popas cu svartul respectiv, o pornea alaturi, la teatru.

Altul care se dorea artist a fost Radu Boureanu, care sosea si el sa guste deliciosii cremvursti cu hrean si sa mai schimbe o idee despre noile aparitii editoriale, dar si despre cartile sale “Golful sangelui”; in alta zi vorbind despre cartea sa “Cheile somnului” a fost intrebat la Capsa: “Cand scriai la ea nu te lua somnul?”. Capsa era un local plin de spirit si buna dispozitie. Iata-l pe Tudor Musatescu care a spus: “Nu e grav cand te insala nevasta, grav e atunci cand te compara!”. Pastorel, desi boem, avea o pasiune surprinzatoare: ii placea armata. Era bucuros cand era concentrat. La o concentrare a facut urmatorul catren: “Plutonierul Ieremia,/ M-a intrebat de dimineata/ Ce sa fac cu bateria?/ Pune-o repede la gheata”.

Tot el la Capsa spunea ca: “La adevaratii creatori, unele functiuni organice trebuie sa fie multiple, adica stomacul sa fie in stare sa judece si capul sa si digere” dar si aceste doua epigrame plus un gand: “Dambovita, apa dulce/ Apa rea/ Cine bea nu se mai duce/ Sa mai bea”. “Cu beutu-ma caznescu/ Si mereu eu as tot be/ Insa, iata numai vre/ Domnul Mircea Stefanescu”. Altadata, tot la Capsa, i-a spous domnului Carandino intr-un moment de suprema autocritica: “Vin nu mai suport/ Am facut si burta/ Am mancat si tort/ M-am facut si turta”. Unul dintre malagambistii de odinioara era si cultivatul Dorin Dron (traducator de piese si angajat de doamna Bulandra in urma modului in care a jucat in filmul lui Ciulei “Eruptia”) care mai venea pe la Capsa si spunea: “Singurul prieten cu care ne invecinam si care ne iubeste cu adevarat este... Marea Neagra!”.

Momente scanteietoare. Aflandu-se intr-o seara la un bar asista impasibil la defilarea unor superbe fapturi, admirabil si scump imbracate. Toti cei de fata urmareau fapturile, iar Dron nu-si arata in nici un fel admiratia. “Ce-i cu tine? Nu-ti plac?, e intrebat. Nu, soseste raspunsul, nu e genul meu. Si care e genul tau?

Raspunsul il nauceste pe interlocutor: genul meu e gratis!”. Tot specialist in replici scurte, actorul Ion Sarbu. Intr-o zi, mergand la frizer, acesta il intreaba: “Cum sa va tund?”. “In tacere!”, raspunde actorul. Unul din decanii glumei “cu adresa” a fost la Capsa prozatorul Al. Cazaban. Domnul Carandino l-a intrebat intr-o zi: “Cum se explica maestre faptul ca Victor Eftimiu care se ocupa de zei, de domnitori, de zane, a scris o piesa: «Ploaia de aur», plina de hoti si de escroci? - Pai cum de n-ai aflat? Eftimiu e deputat de un an de zile!”.

Prieten fiind cu Mihail Sorbul se certau totusi des si se impacau repede. Fiind vazuti impreuna, cineva s-a exprimat: “V-ati impacat. E bine. Deci s-a terminat «Razboiul celor doua roze?». Sorbul insa a rectificat: «Razboiul celor doua proze»”. E prima gluma inteligenta pe care am auzit-o cincizeci de ani de la Mihail Sorbul, a zis atunci Cazaban, si iarasi s-au certat. Nepot al prozatorului era actorul Julles Cazaban.

Notorietatea nepotului il bucura pe acest unchi, dar nu-i facea placere cand erau confundati. Uneori, cate un gafeur mai spunea catastrofic: “Da? Domnul Cazaban, sunt un admirator al dumneavoastra si v-am vazut in toate rolurile!”. Odata, la cafenea, dupa o asemenea scena, a murmurat catre cei de fata, cu o binecunoscuta ingenuitate: “Eu ca eu, dar ma gandesc cat trebuie sa fie de agasat bietul Julles ca toata ziua lumea sa-l intrebe daca e ruda cu scriitorul Cazaban”. Altadata, cand a fost intrebat daca e ruda cu artistul, i-a raspuns iritat: “Da! Julles Cazaban imi e tata, sunt fiul sau cel mai mic. - Asa tanar sunteti?

Va credeam mai batran. - Si eu pe dumneata mai destept si mai cultivat”. Mircea Damian (pe numele sau veritabil Constantin Matuse), scriitor si polemist temut, nu era mai amabil in conversatie decat in scris. Intalnind intr-o zi la o masa pe Al. Cazaban, il apostrofeaza: “Ce mai faci, mosule? La care, celebrul nuvelist ii raspunde prompt: Bine... Matuse!”.

De retinut ca oamenii mor mai repede decat glumele; m-a rugat la Capsa domnul Carandino s-o retin. Si tot dansul mi-a marturisit ca tine foarte mult la Radu Beligan si continua sa-l admire iar eu i-am spus ca si eu am aceeasi admiratie, mai ales ca-i place sa vina des la Capsa inconjurat de mari personalitati ale culturii, cum arata si imaginea alaturata.

E bine ca sueta continua si azi prin intermediul splendidei emisiuni Radio: “Casa Capsa”. Eram gata sa uit; intrebandu-l demult pe maestrul Musatescu ce mai face, mi-a spus: “De treizeci de ani iubesc aceeasi femeie: dupa nume e Capsa, iar de meserie e cafenea”.

Capsa insemna o bucurie imensa pentru mine si o destindere intelectuala continua. Hai, mon cher, sa bem un svart la Capsa!

MIHAI PETROVICI își destăinuie iubirea

”Capsa, mon amour”

de Mihai Petrovici

CRONICA ROMANA

Pentru mine Capsa a insemnat o dragoste continua.
Capsa exercita asupra mea o fascinatie si in trecut cat si acum.
O dimineata la Capsa insemna o bucurie sufleteasca, o imbogatire spirituala.
Am retrait din nou aceste sentimente cand domnul profesor Dan Dulciu m-a invitat sa vizitez Capsa dupa ce a fost renovata de catre pasionata si talentata arhitecta Adina Dinescu, una dintre cele mai importante arhitecte ale acestei tari.
Domnul Dan Dulciu iubind la fel demult ca mine Capsa, se apropie mult, indrudindu-se chiar cu boierii Capsei de odinioara.
Si cand spun boierii Capsei trebuie sa-i pomenesc pe Victor Eftimiu, pe Ion Iancovescu, pe Ion Talianu, Ion Fintesteanu, Ion Marcu, Tudor Musatescu, Nicolae Carandino, Leon Kalustian si multi altii. Am vizitat salonul splendid, martor al multor evenimente printre care si petrecerea la nunta lui Tanti Cocea, neuitata “Nana” din dramatizarea romanului lui Emile Zola, unde a triumfat alaturi de Gheorghe Storin. Ne-am reamintit in momentul cand are loc premiera piesei lui Pirandello “Henrick al IV-lea” la Bulandra, in regia lui Ciulei, de marele interpret al acestui rol Ion Iancovescu care adominat copios lumea Capsei de demult.

El spunea: “Aici, la Capsa, traiesc iar acasa dorm”. Am vorbit si despre daruitul actor, autor de comedii si reviste Nicu Kanner, figura pitoreasca a Bucurestiului de acum o jumatate de veac, pe care insusi compozitorul Kalman l-a desemnat a fi cel mai bun Boni din opereta sa “Silvia”, dupa ce l-a dirijat la Bucuresti.

Dintre toate revistele ce le-a scris, i-a ramas la inima “Ce faci asta seara?”, scrisa impreuna cu Eugen Mirea si reprezentata la “Baraseum” in plina urgie fascista.

Intr-o zi, in asteptarea unei specialitati numai a Capsei, pateurile calde, imi spune surprinzandu-ma: “Stiai ca numele celor mai valorosi revuisti romani incep cu initiala N? Iata: N. Vladoianu, N. Kiritescu, N. Constantinescu, N. Kannen, N. Stroe, N. Tanase.- Dar, maestre, indraznesc eu, pe Tanase il cheama Constantin.- Da tinere, stiu, dar el ramane Ne-muritor!”.

Frumoase zile, clipe de vis ce nu se pot intoarce. Si tot aici marele pictor Ionescu-Sin venea sa-si incarce bateriile pentru alte splendide tablouri. Admir stradania domnului profesor Dulciu de a revigora Capsa, de a face o oaza de cultura in centrul Capitalei. Am vazut acea patio creatie a doamnei Adina Dinescu (din curtea interioara) si m-am bucurat auzind ca proiectul de refacere a Casei Capsa a primit premiul Directiei Monumentelor Istorice iar aceasta mare arhitecta inamorata de sansoneta si de frumos este considerata intre cele cincizeci de femei de renume din Romania.

Tin sa multumesc si regizorului de la Radio, Mihai Lungeanu cat si celei ce-l ajuta, doamna Violeta Berbiuc, care mi-au incredintat rubrica: “Capsa mon amour” in cadrul splendidei emisiuni culturale “Capsa e viata” pe care o dorim vesnica.

Lor, celor citati le amintesc versurile dedicate unor capsisti, notate pe un vechi program de teatru de catre poetul Stefan Baciu si el trecator pe la Capsa: Pentru: Nicolae Carandino, Mircea Septilici, Ion Iancovescu, Dinu Iancovescu si amintirii lui Ionel Taranu. “Premiere adormite in teancuri de reviste/ In «Arta», in «Cortina», «Duminica» si «Bis»/ Cu snobi si cu can-canuri, cu blonde baletiste va retraiesc lumina ca intr-un straniu vis/ Sa vad pe Cocorasca in colt cu Paukerow/ Si din culise - apare zambind maestrul Max/ pluteste amintirea ca intr-un dus ostrov/ la use imi intinde biletul Titi Acs”.***“La ora cand din Mani rasuna cald ghitara/ Revad la «Comedia» pe Vasiliu Birlic/ Il caut pe nea Aurica (Munteanu), o vad pe Iarodara/ Si-aud cazand cortina in praf la «Teatrul Mic». Spre «Baraseum» se-ndreapta cand seara, trista cade/ Al. Marius si cu Stroe, pe ganduri, solitari gratar spaniol ne-asteapta la «Strul cu Colonade» si Ion Pribeagu vine grabit din Mamulari”.***“La repetitii striga in umbra Soare Soare/ Ghibericon ciocneste in curte la «Mohar»/ O, nopti de trac, de lacrimi, de zambet si sudoare/ Banjoul plange’n insuli la tropic sub un nor/ Citesc sub stele’nalte coloane vechi din «Rampa»./ Rasare Leny Caller din umbre de magnolii./ Un fluture de gheata imi vizitaza lampa/ Sacalul se’ntrupeaza venind dintre fotolii.Cu Puiu Iancovescu in nopti tarzii pe Cale;/ La Capsa doarme svartul in cesti de antracit/ Ne insotesc aplauze si bisuri si urale: Un «Heidelberg» de ceata apare la zenit! Insula Oahu, Oceanul linistit”.Aceasta poezie a fost spusa la Capsa chiar de catre domnul Niki Carandino care mi-a incredintat-o mie spre pastrare iar cea ce o mai spunea era regretata Yarodara Nigrim, admiratoare a lui Emil Botta. Am amintit-o pentru faptul ca in aceasta vara, pe 19 iulie 2005, a fost centenarul Carandino, om deosebit ce a iubit teatrul, actorii dar si artistele.

Demult eram la dansul si vine servitoarea oarecum speriata anuntandu-l ca la usa asteapta o regina. Auzind, ne-am sculat in picioare curiosi sa vedem cine este. Era artista Nationalului, Marietta Anca, intr-adevar desavarsita interpreta a reginelor. Imi exprim bucuria ca si azi Capsa se afla in maini bune caci maestrul Dan Delciu si Marian Bucur se straduiesc sa-i mentina nemurirea.

Unul din marile premii primite, consider eu, a fost faptul ca in ziua de miercuri 2 iunie 2004, ziarul parizian “Le Figaro” mentiona pe prima pagina: “Casa Capsa renaste”.

Asa ca si francezii te vor intreba: “Vii de la Bucuresti? Dar la Capsa ai fost?”. Si daca esti indragostit de Capsa, in acordurile unei sansonete interpretate de Edith Piaf, poti raspunde: Capsa, mon amour...

Din nou despre PASTOREL


Un cavaler al spiritului - Pastorel

de Mihai Petrovici
CRONICA ROMANA

Unul din cei trei cavaleri ai spiritualitatii romanesti. S-a nascut in ziua de 30 iulie a anului 1894. A fost fiul celebrului avocat Oswald Teodoreanu si frate al marelui romancier Ionel Teodoreanu.

Singur el s-a spovedit: “Cantat-am vinul si-l baui pre el./ Si-asa precum din flori slavitul soare/ Cules-am toata roua din pahare,/ Voios ca cel din urma menestrel. Am pastorit in viata vinuri rare/ (De-aceea imi si zice Pastorel). Si de la Grasa pan’la Ottonel/ Le-am pretuit, pe rand, pe fiecare”.

Pastorel a fost un mare cultivator de spirit, uneori cultiva si ironia. Era un ghidus simpatic, practica prodigios calamburul.

A scris mult, extrem de multe epigrame, dar si carti: “Hronicul mascariciului Valatuc”, “Un porc de cane”, doua volume “Tamaie si otrava”.

Multe epigrame scrise de anonimi i s-au atribuit lui. Eu fiind un admirator si un apropiat al gazetarului Leon Kaustian (cel care l-a cunoscut pe Pastorel), acesta mi-a spus ca Al.O. Teodoreanu era un om vesel, soltic si un simpatic chefliu.

Iata ce mi-a mai spus marele gazetar: “Unul era Pastorel, si altul Al.O. Teodoreanu, si amandoua numele defineau doua profiluri cu doua distincte manifestari. Dar ambele infatisau acelasi om de spumoasa si slefuita inteligenta, de subtire si stratificata cultura, de scanteietoare verva, de finete scriitoriceasca si de remarcabil talent, prietenos, cald, uman!

A fost unul dintre veritabilii capsisti. Daca nu era la “Capsa” il gaseai la “Dobrica”, pe strada Aurel Vlaicu, unde se intalnea cu prietenii sai: Cezar Petrescu si masivul actor al Nationalului Gh. Storin. Intr-o zi, trecand de la “Continental” spre “Elvetia” (spunea N. Stroe), a intrebat pe o fata mai vivanta:- Domnisoara, dumneata esti vie?...- Bine’nteles, domnule...- Atunci de ce nu faci struguri?...Cand spui cuiva ca citesti epigramele lui Pastorel, zambeste cand doar pronunti (unui cunoscator) numele lui Pastorel. Toate epigramele lui sunt o invitatie la zambet.

Iata-l nedumerit: “Foaie verde apa chioara,/ Nu se manca tot ce zboara. Dar ma-ntreb si eu asa: Tot ce curge sa se bea?”.Iorga a fost un slab dramaturg ce nu i-a scapat lui Pastorel: “Cazul nu-i asa sinistru/ Caci parosul Demiurg/ Doar pe scena-i prim-ministru,/ La Consiliu-i dramaturg!”.

Pastorel a fost chemat intr-o zi la fisc (administratia financiara) spre a completa o declaratie de venit.
Aici a fost intampinat de mai multi admiratori care l-au felicitat ca vine sa-si declare veniturile. Pastorel le-a spus: “Stati putin sa precizam: N-am venit ca am venit? Am venit ca n-am venit!”. Altadata, scriind o scrisoare incepea asa: “Mai inainte de toate,/ La multi ani cu bucurie, sanatate si... betie./ Cum am zis asa sa fie!”.

La Restaurantul Scriitorilor a facut urmatoarea epigrama: “Beau baietii harnici,/ De cu seara-nzori./ Unii sunt paharnici,/ Altii turnatori!”. Si-a facut si lui una, nu s-a crutat: “Pastorel e filorus/ Sta cu fundul spre Apus/ S-arate apusului care-i fata rusului!”.

Prin 1933 nici la Iasi nu se plateau cei ce scriau la gazete astfel incat pe o scrisoare datata 21 decembrie 1933 scrie: “Nefacand de ras sumanul,/ Vin a te ruga frumos/ Sa vorbesti cu Sevastos/ Sa-mi achite onorariul. In fiecare an (prin 1931-1932), la 10 ianuarie seara se sarbatorea printr-un banchet aparitia ziarului “Curentul”.

Si directorul gazetei care era Pamfil Seicaru, pe adevaratul nume Pamfil Popescu, prin discurs elogia redactorii; s-a intamplat sa-l omita chiar pe Cezar Petrescu cu toate ca era langa el, iar Pastorel atent, i-a spus-o in versuri: “Banchetul e-al Seicarului,/ Eroarea a Popescului,/ Caci nu i-a dat Cezarului/ Ce este al Petrescului”. La o manifestare culturala a revistei “Gandirea”, Ion Minulescu a citit un act dintr-o piesa de teatru, prilej cu care Pastoreal l-a pus la zid: “Minulescu om hazliu/ A scris cu pana-i inspirata/ Romante pentru mai tarziu/ Si piese pentru niciodata”. Medicul ginecolog Mircea Baciu i-a cerut o dedicatie pe o carte.


Iat-o: “Gonite la un paharel/ De vin ce te baga in draci,/ Oitele lui Pastorel/ Isi cata adapost la Baci!”. La “Dobrica”, la masa restaurantului se cimentase prietenia dintre Pastorel si Uriasul Storin, lucru ce l-a observat si Ion Manu, care a scris ce vroia sa spuna: “Daca zaresti paharul plin/ Zici: Uite colo pa Storin!/ Dar cand e gol un paharel/ Zici: Uite colo Pastorel!”.

Iata trei epigrame dedicate marelui actor al Nationalului de al sau amic: Auzind ca la inceput purta numele de Hagi-Stoica si pentru ca familia nu dorea sa se faca actor, acesta si-a schimbat numele: “De-ti dadea lapte-n loc de vin,/Din sanu-i mare mama Doica,/ Azi nu te mai numeai Storin/ Si ramaneai la Hagi Stoica!”. Tot lui, cunoscandu-i pofta pantagmelica ii scrie: “Bem de-aseara numai vin/ Nu cu litrul, cu ocaua/ Justificare: Vinul merge cu sarmaua/ Si sarmaua cu Storin”.../ si “Conchidea la o agapa/ Bunul meu amic Storin:/ Pestele inoata-n apa/ Ca sa se inece-n vin!”.


Impreuna cu Adrian Maniu scrie piesa “Rodia de aur”, piesa de teatru ce nu a insemnat mare lucru. Interpreta principala insa era frumoasa Puia Ionescu si Pastorel, incantat de insusirile ei, ii caligrafiaza curtenitor: “Rodia cea fermecata/ Nu a fermecat poporul/ Insa cea adevarata/ Fermecat-a autorul”. Cu ultimele resurse inainte de marea plecare, ne-a daruit un ultim suras.

Iata-l: “Culmea ironiilor/ De rasul copiilor/ Sa pui cap betiilor/ Pe Soseaua Viilor”. Se refera la Spitalul de pe Soseaua Viilor (TBC de azi). Iata propriul sau epitaf: “Aici doarme Pastorel/ Baiat bun si spirit fin/ Daca treceti pe la el/ Nu-l treziti, ca cere vin”.

Steaua lui Pastorel n-a apus inca; cei tineri vor prelua de la noi numele lui ca pe o torta a inteligentei, caci el trebuie sa ramana trecut la nemurire.

P.S. La acest omagiu adaug si madrigalul lui Mircea Ionescu Quintus, ce sintetizeaza pretuirea unanima: “Sa-nchinam paharul/ Pentru Pastorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el”.

CAVALERII CAPSEI - PASTOREL

Pastorel ghidusul, cavaler al bunei dispozitii

de Mihai Petrovici

CRONICA ROMANA

Imi spunea demult un vechi gazetar ca atunci cand era necajit cauta sa se intalneasca cu acel cavaler al spiritului care era Pastorel, caci imediat uita necazul.

Asa si eu caut sa va readuc o stare buna apeland la Pastorel. El era si un mare degustator de vinuri rare.

Vizitand podgoria “Valea mieilor” si apoi pivnitele Alimanisteanu a scris pe un vas etichetat “Chateau Ali N-8”: “Vinu-i sec (Din strugur cop/ Poti sa-l pui la capatai,/ Nu cata ca-i zice opt,/ Fiindca e de mana-ntai” si dupa alta degustare: “Dupa degustare/ Iata am vazut/ E bun de vanzare/ Dar nu de baut”.

La 30 de ani de la moartea lui Caragiale ii inchina acestuia acest catren omagial: “Cu greu imi vine sa astern/ Un adevar ce nu-l suport/ Ca tocmai tu sa fi cel mort/ Si Catavencu cel etern”. Iata cateva “din carnetul unui gastronom”: “Pruna este un pas spre tuica; oamenii care citesc in timpul mesei nu digera ceea ce citesc si nu pricep ceea ce mananca; placerile toamnei sunt: mustul, mititeii si mititelele”.

“Academia libera” era o grupare prieteneasca “infiintata” in bodega lui Samoila de pe strada Lapusneanu din Iasi care avea drept nas pe sonetistul Mihai Codreanu care-i facuse si urmatorul motto: “Buni prieteni, poezia/ Izvoraste din senin/ Cand din cupele de vin/ Sta sa-si soarba armonia”.

Aici un profesor de germana ii face lui Al. O. Teodoreanu urmatorul catren: “Toti, barbati, femei si fete,/ Toata lumea e la fel:/ Toti incep sa se imbete/ Cand miroase-a... Pastorel”. Raspunsul celui atacat a fost printr-o intrebare, prompta: “Admiri hartia sugatoare/ Misterul ei din minte-ti fuge:/ De ce hartia nu se-mbata desi suge?”.

In alta zi, tot aici alaturi de pictorul Tonitza improvizase un catren care a devenit celebru, iata-l: “Pot sa beau si-n Barcelona/ Daca-i buna vița./ Unii beau vinul cu tona/ Altii cu Tonitza”.

Iata un sfat intr-un catren: “Pe cand imi digerez prea-plinul/ De bine sfatuiesc patronul:/ Sa ingrijeasca numai vinul/ Si sa elimine sifonul”.

Lui Pastorel ii placeau sonetul lui Mihai Codreanu “De amicitia”: “Vin vechi, vin generos, buchet de vise,/ Batran sfatos, de-ntelepciune plin,/ Rugina nobila, Cotnar senin/ Tu porti blazon de soare-n sticle-nchise!/ Uitarea-n pivnita te prafuise/ Dar infruntand al anilor declin,/ Ti-ai distilat din ce in ce mai fin/ Suavul tau parfum de zari deschise”.

In cele 200 de cronici gastronomice facute, veritabile poeme in proza, il citeaza si pe Baudelaire, care spune ca: “vinul ne canta un cantec plin de lumina si de fratie” dar ne dispune sa servim purcelul trandafiriu ce are pe pielita lui culorile aurorii; alaturate andivele de fildes, iar vinul de Malaga ca pacura; Chablisul balai ca graul; Cracana de la Nicoresti, asemenea topazului.

In “Tribuna” din 4 august 1957 putea fi citit catrenul inchinat lui Pastorel: “Cotnar, Feteasca, Panciu-Otonel/ E cronica muiata-n vin de un poet./ Destul e s-o semneze Pastorel/ Si proza din Tribuna-i cu buchet”.

Multa lume a fost alertata dupa ce hotelul “Carlton” (in care locuia el) s-a daramat in urma cutremurului din 1940. Afland, Mihail Codreanu i-a trimis din Iasi urmatoarea epigrama: “Cand a pornit lugubrul zvon/ Cum ca murit-ai la Carlton/ Mi-am zis atunci: - cu adevarat/ O fi el mort, insa mort beat/.

La care Pastorel, prompt, ii raspunde: “La Carlton eu ca dintr-un vis/ Lugubrei morti scapat-am trenul/ Insa aflai ca m-a ucis/ La Iasi, Codreanu cu catrenul”. La Capsa pe 10 iunie 1938 Constantin Noica, filosoful, a avut un schimb de epigrame cu Pastorel. Primul a atacat filosoful: “Exista reguli generale/ De unde nu te-abati de fel/ Cand vezi o turma, cati pastorul/ Un turm-entat, pe Pastorel”. Raspunsul este prompt.

Domnul Noica (autor!).

“M-a gasit pana la urma/ Eu l-am cautat pastor,/ Insa l-am pierdut in turma”. Noica il prinde intr-un calambur cu apostrof: “Ai epigrame reusite/ Gramatica ti-e insa, hop,/ Caci nu-ntelegi, nefericite,/ Nu-i strop de vin, e apostrof”. Il determina pe Pastorel sa scrie dezamagit, pe un servetel: “Nu-l mai inteleg de fel/ Noica noi, dar vai de el/ Invatai sa scriu cu doica/ Si invat sa beau cu Noica”. I-a adresat o epigrama chiar lui Ion Creanga, iat-o: “De-ar fi baut acest pahar/ De stai putin si te gandesti/ Strabunul tau din Humulesti/ S-ar fi mutat la Murfatlar”.

Unui prieten de-al lui, Marcel Breslasu, care spera ca-l va ajuta intr-un moment critic si care a ramas insensibil, Pastorel i-a adresat necrutator stihurile: “De-o fi sa mori (caci este cazul)/ Sa nu-mi lasi franci/ Sa-mi lasi obrazul/ Sa-l fac bocanci...”. N-a scapat nici Aurel Baranga pus la Gazeta de perete a Uniunii Scriitorilor. Scrisese Baranga doua piese: “Mielul turbat” si “Iarba rea”: “Miel turbat eu niciodata/ N-am vazut in viata mea/ Poate mielul lui Baranga/ A pascut in... Iarba rea”. Geamul gazetei de perete a fost spart spre a fi smulsa epigrama.

Asta l-a determinat pe Pastorel sa scrie: “In lume dupa vechea pravila/ Inscaunata de ursita/ Prostia este insondabila/ Iar rautatea infinita...”. Artistii primei scene au capatat in scrisul sau sugestive epitete caracteristice: frumosul Tony, vibrantul Ion Manolescu, sugubatul Maximilian, masivul Storin, glumetul Iancovescu. Regizorului Soare Z. Soare care a pus in scena piesa “Pamantul” ii dedica epigrama: “Pamantul asta prin urmare/ Inseamna dupa cat s-a spus/ Nu premiera, ci apus/ De Soare”.

Si in urma alegerilor, ce au avut loc la Sindicatul Artistilor unde Vraca a obtinut un vot mai mult decat Storin, ghidusul cavaler al bunei dispozitii a tinut sa lamureasca situatia: “S-a constatat din prim scrutin/ Ca Vraca are la sefie/ Un vot mai mult decat Storin. Concluzie: Storin nu vrea ca sa mai fie”.

Solicitat de catre cotidanul “Timpul” si revista “Vremea” in 1943 improviza catrenul: “Nu vreau pe nimenea sa-nghimp/ Cand la ziar vor sa ma cheme/ Dar pentru “Vremea” nu am timp/ Iar pentru “Timpul” nu am vreme”. Iata doua epigrame care au facut in doar cateva ore ocolul capitalei: “Medrea cand iti tine calea/ Crede ca un gogoman (Ca-i mai mare decat Han/ Ce sa spun? Mai mare Jalea”.

Au ras si Cornel Medrea; Oscar Han si Ion Jalea. Militei Patrascu si sotului ei, aceasta epigrama: “Cand in conclav s-a-ntors din nou/ O damigeana sa rapuie/ Conclavul a ramas tablou/ Milita a ramas... statuie”. Avea dreptate distinsul domn Kalustian: “Citind pe Pastorel uiti toate necazurile”.

Iata in incheiere “Certificatul de garantie” dat de cavalerul glumei localului “Gambrinus”, redeschis in 1960 pe Bulevardul 6 Martie (azi Elisabeta) colt cu Brezoianu: “Nu uitati, ciocnind paharul/ Cu Spumos sau Otonel/ Nici pe Colea bucatarul/ Nici pe mine: Pastorel”.

Totdeauna ne reamintim cu placere de cel ce ne invita sa zambim.

Mihai Petrovici- istorisind din trecutul CAPSEI

Odinioara cu Neagu Radulescu

Mihai Petrovici

CRONICA ROMANA

Fiind privilegiat de soarta, l-am cunoscut pe Neagu Radulescu in plina activitate. Inainte de orice era un excelent povestitor, suetar de forta daruind bucurii admiratorilor sai printre care ma numaram si eu.

Sunt din ce in ce mai rari oamenii care daruiesc bucurii semenilor. Neagu era simpatic, placut, degajand un farmec deosebit. Lipsit de ingamfare, chiar modest, tot timpul bine dispus, dispunand pe cei din jur. Uneori parea mahmur dar dupa secunda de mahmureala tragea un zambet pisicher si cum incepea sa vorbeasca devenea cuceritor.

Nu avea rautati pe care le au azi anumiti scriitori si chiar actori. Avand pasiuni comune, ne-am apropiat. Excelent caricaturist, minunat scriitor, iar ca om de teatru se alatura cronicarilor exigenti (fiind prieten si cu Radu Popescu) dar cronica lui teatrala, in loc s-o scrie, o vorbea. Il urmaream admirandu-l. Era ca un argint viu, prezent la premiere teatrale, meciuri de fotbal, lansari de carte, prin edituri si redactii, avand timp sa treaca si pe la doamna Henriette Lupescu care conducea libraria. Sadoveanu asemanand-o cu marii librari de pe timpuri.

Era un veritabil vrajitor. Te vrajeau caricaturile sale perfectisime dar si cartile sale care erau citite de copii “Luluta Parampaluta”, “Neagu Beagu Cotoiagu”, “Marinica manancatot”, “Goe fotbalist”, de liceeni (“Patru pe trimestrul II, “Fetele au crescut”), de varstnici (“Turnul Babel in trei editii), cinci editii de succes ale editurii: “Cugetarea - Georgescu Delafras”, “Dragostea noastra cea de toate zilele” doua editii, carte distinsa cu Premiul societatii scriitorilor romani in 1934, Editura Cultura Poporului, monografia “Matisse”, “Paiate” si multe alte carti printre care “Nimic despre Japonia” scoasa in 1935 la Editura Pamantul cea care alaturi de “Turnul Babel” a produs deliciul scriitorilor.

A avut si carti sportive: “Fotbal cu paine”, “Un balon radea in poarta” (doua editii), “Napoleon fugea repede” scos la editura “Stadion” in 1970. Nu scria numai pentru un anumit public, scria pe intelesul tuturor. Cartile sale tin locul tonic al vitaminelor si al vinului de Malaga. Asa de mult imi placea cum povestea ca de multe ori cunoscandu-i traseul ii ieseam ades in cale. Observand efortul meu de a-l gasi in Capitala, a avut gentiletea (cuvant scos azi din vocabular) de a ma programa la rendez-vous! Da, imi dadea rendez-vous, “la granita”!

Asa numea el barul “Turist” din Piata Romana unde venea si amicul nostru Alecu Popovici, care numea barul “Turist”, “La acvariu”. Discutiile cu el erau nu numai literare, teatrale dar si sportive. Imi vorbea “la granita” despre Dobay, Bindea, Aner, Bodola dar si despre Marlene Dietrich si Birlic ori Pola Ilery (devenita artista de cinema cu ajutorul lui Rene Clair care a transformat-o din Paula Iliescu in Pola, facand-o stea de cinema incepand cu filmul Traversarea Parisului. Discutam si despre concertele lui George Georgescu cu Valentin Gheorghiu, despre Baltateanu si Dobre Ene pe care Neagu il numea “tutarul” lui Baltateanu, despre Capsa si capsisti. Mi-a spus printre altele ca la Capsa singura femeie care patrundea era sotia lui George Gregorgian care era solid si facea si box. Dar ce nu-mi povestea: despre caricaturistii Sell, Dragos, Drag, Anestin dar si despre Eugen Ionescu cel din Slatina, cel ce a devenit Ionesco la Paris pacalindu-i pe francezi cu “Scaunele”, trecand intre nemuritori la Academia Frantei, despre Cezar Petrescu si al sau “Kremlin”. Cezar, spunea el, era un artist al scrisului, cu dragoste vorbea chiar si de cel ce l-a ucis intr-o carte chiar pe Dumnezeu, Carol Ardeleanu, i-a placut si cartea de succes “Diplomatul, Tabacarul si Actrita”.

Il caracteriza intr-o singura fraza: “Scriitor pe care l-am iubit, i-am urmarit cartile, un muncitor drag care avea o lavaliera neagra si un suflet mereu indragostit de oameni”. Intrebandu-l despre Paul Daniel si Gaby Michailescu mi-a spus ca le-a rezervat cate o garsoniera in al sau “Turn Babel”. Mi l-a prezentat intr-o zi pe Mihail Straje (cel ce a scris un volum de pseudonime). N-a uitat a povesti despre prieteniile dintre Serban Cioculescu si Vladimir Streinu; Ion Manu - Tudor Mainescu - Adrian Maniu. Ne-a povestit unele nuvele din cartea lui “Sfantul Nicolae, patronul fetelor” dar si despre Panait Istrati pe care l-a intalnit la Alkalay si apoi l-a revazut la Capsa luptandu-se cu o havana de proportii uriase in timp ce se infrupta dintr-un svart amar.

Orele in compania lui treceau uluitor de repede cu toate ca doream sa le franez pe loc. L-am indragit atat de mult incat doream sa-i port palaria pepita. Ne-a parasit in urma unei tumori pe creier cand tocmai batea la poarta celor sase decenii, lasandu-ne amintirea unor clipe unice. Dupa disparitia lui, intalnindu-l pe Alecu Popovici, acesta, in biroul sau de la “Nottara”, mi-a spus despre Neagu referindu-se la o carte a lui ce dorea s-o scrie “De doi lei fericire”: “Neagu ne-a dat fericire multa nu numai de doi lei; iti amintesti, avea un zambet de copil prins cu ocaua mica iar pe aleea de la Bellu, unde e acum adapostit, toti i-au fost candva modele”. Dorea sa scoata “Istoria literaturii in caricatura” la care lucra si “Insemnarile unui caricaturist”.


Fiindu-mi dor de el, imi permit sa mai notez cateva dintre aceste insemnari nostime trecute in “Jurnalul unui caricaturist”, carte ce n-a vazut lumina tiparului.1968 - Splendida femeie! Stii cu cine il insala pe filosof? Cu camionagiul care aduce buteliile de aragaz. I-am vazut aseara la bar!1967 - Regizorului X i s-a acordat, de complezenta, o diploma si melcul de bronz la arhicunoscutul festival cinematografic de la Olio Sasso din Wale. Faceti loc, va rugam, trece Semizeul!1970 - Nu, dragul meu, impertinenta si superba ta telegenie in fata camerei nu te scuteste sa ignori cele mai elementare acorduri gramaticale. - Crezi?- Nu cred! Sunt sigur!1931 - Pe 11 iunie, intre vestitele localuri de noapte, la parter, e o casuta modesta, ale carei ferestre dau in strada.

Miron Radu Paraschivescu picteaza imitandu-l pe Victor Brauner. Dan Faur pretinde ca zace in el un sculptor, dar in cele din urma esueaza ca functionar de editura la Ciornei. Pe strada aceasta a chefliilor ploua cu soare si fericire, oamenii sunt toti veseli si toate fetele sunt extraordinar de frumoase. Rezemati cu coatele de pervazul ferestrei fiecare purtam in mana cate-o cheie uriasa a raiului. Si radem, radem vietii.1936 - In orice trebuie sa ai stil. Cand Ion Iancovescu ii solicita lui Finkelstein sau Malaxa un imprumut, cei doi sunt jenati si rosesc, nu Imparatul. (Se refera la marele succes al lui Iancovescu in piesa “Imparatul”; parteneri: Mania Antonova si Birlic).

Despre Mircea Septilici: E posesorul unei barbii ca un galos si raraie de parca ii zboara cuvintele din prastie. Asta nu-l impiedica sa fie insa un prim amorez de succes (la public).1969. Sunt actori de neinlocuit. Prezenta lor umple scena si aduce spectatori. Marioara Voiculescu, Aura Buzescu, Marioara Zimniceanu, Tanti Cocea, Elvira Godeanu. Exista o anumita prestanta care nu se castiga in teatru decat cu timpul. 1971.


Rasul, cea mai reconfortanta terapie, se recomanda azi pe toate meridianele lumii de cei mai moderni medici. Mai intai in fiecare dimineata zece minute de yoga cu picioarele pe pereti, apoi cinsprezece minute de ras copios in cascade.

1970. TELEVIZIUNEA

: Serafica invitatie la lene si la comoditate. Nu va mai ascundeti si recunoasteti ca majoritatea dintre dumneavoastra de revelion si dupa, in loc sa topaiti, v-ati complacut ca niste sultani pensionari, in fotolii, torcand multumiti, langa licoarea divina a paharelor, langa redutele de carne rumena, pe rand desfiintate ale platourilor, pironiti de o dulce toropeala in fata acestui vrajit mic ecran.

1946. Victor Ion Popa a pictat. A iubit culoarea si sevaletul ca pe niste amante. A fost unul din marii nostri caricaturisti. Imens om de teatru. Cred ca a fost omul care n-a avut timp nici sa viseze. Cu o zi inainte de a muri, strans de gat de racul necrutator al cancerului, Victor Ion Popa mai are puterea sa-si desemneze ultima sa autocaricatura: un schelet care pleaca definitiv in necunoscuta calatorie.

Umoristul e mai tare decat doamna cu coasa. Ii da in ultimul minut cu tifla”. Iubea marea ca pe o amanta, plaja si talazurile. Neagu Radulescu, ce-l vedeai si la hipodrom printre oameni si cai, la fel de bine dispus ca-n totdeauna, acest suetar de elita nu poate fi uitat. Amintirea lui fosforescenta imi staruie inca si-mi va starui cat voi exista.

Un istoric al CAPSEI - Mihai Petrovici

Odinioara la Capsa

Mihai Petrovici

”Cronica Romana”

In copilaria mea, cand cineva din provincie ori romani din strainatate se inapoiau din Capitala erau intampinati de aceleasi intrebari:Dar la Capsa ai fost?

Capsa devenise un punct de referinta. La Capsa poposea o parte din intelectualitatea romana. Aici veneau: Ion Minulescu, Ion Barbu care mai rezolva cate o problema de matematici ce nu-i da pace, Alexandru Cazaban cu ale sale povestiri vanatoresti, autorul “Patimei Rosii”, Mihail Sorbul si interpretul lui Rudy: Ion Iancovescu, Tudor Musatescu, George Gregorian, pictorul Castaldi, Nae Crevedia, Pastorel Teodoreanu si multi altii.

Aici aflai tot ce se intampla nu numai in Capitala dar si in tara. E stiuta mult circulata epigrama a lui N. Crevedia: “La Capsa unde vin toti seniorii/ Local cu doua mari despartituri/Intr-una se mananca prajituri/Si-n alta se mananca scriitori. Musatescu spunea la Capsa: (zicere pe care a introdus-o in piesa lui “Escu”) “Nu e grav cand te insala nevasta, grav e atunci cand te acopera!”. Pastorel face pe fuga doua epigrame si spune si doua ganduri. Iata-le: “Cand simti ca esti mai mult decat «ciupit»/Sau, ca sa fiu mai clar, cand esti «facut»/ Nu-i oportun sa bei cat ai platit/Ci numai sa platesti cat ai baut” si una adresata dramaturgului Mircea Stefanescu: “Cu beutu-ma caznescu/Si mereu eu as tot bè/Insa, iata numai vrè/Domnul Mircea Stefanescu”. “Intre a vocifera versurile si a le dezbraca de firestile lor podoabe e preferabila, cred, o scandare inteligenta. Intr-un tempo al carui secret numai talentul il poate dibui” si “In nici o arta nu exista genuri inferioare ci numai executanti fara talent”.

Asta e Capsa, un local plin de spirit si buna dispozitie. Pe mine Capsa m-a fascinat, am avut norocul sa mai prind o parte din oamenii de spirit, dintre cei ce-si facusera un obicei de a poposi in acest splendid lacas. Cu toate ca era foarte ocupat, Victor Eftimiu tot isi facea timp sa patrunda aici intre actori, prieteni si admiratori. Eu faceam parte din ultima categorie. Ne-a spus intr-o zi una nostima, v-o redau: «Intalnindu-ma intr-o zi cu Octavian Goga pe Calea Victoriei, fiind entuziasmat i-am spus: draga Tavi, inchipuieste-ti, cand l-am cunoscut pe Caragiale, acesta mi-a spus: “Tara Romaneasca are doi scriitori mari: pe mine si pe tine”. M-am uitat la spate sa vad de cine era vorba si fiindca n-am vazut pe nimeni, am luat asupra mea magulitoarea apreciere.

Dupa ce m-a ascultat atent, Goga mi-a spus: “Bucura-te Victore; dar sa stii ca si mie mi-a spus la fel!”.

Tot Eftimiu mi-a prezentat pe un foarte bun scriitor care era felicitat de capsisti ca nu si-a schimbat numele, Isac Peltz, care povestea despre ceainariile si laptariile cu iaurt proaspat de pe calea Vacaresti si ca si Negru Radulescu ne spunea despre cei de la Capsa de altadata cu talent si cu placerea destainuirii. L-am mai prins pe Iancovescu care a jucat in piesa “Banii nu fac nici doua parale” si spunea: Banii nu au nici o valoare, numai numarul lor”.

Aici venea cu placere domnul Niko Carandino si prietenul sau Leon Kalustian; dar si cei 3 prieteni aproape nedespartiti: Alexandru Balaci (sotul lui Mimi Botta); Valentin Lipatti (sotul altei blonde, Aurelia Sorescu) si Mihnea Gheorghiu. Aici l-am vazut totdeauna elegant cu lavaliera si o palarie cu boruri largi pe Al. Ionescu-Ghibericon caruia actorii ii spuneau “nenea Bibi”.

Venea des caci locuia alaturi in pasaj. Uneori venea Gherase Dendrino si Alf Adania. Precizez ca actorul Ionescu Ghibericon a fost fratele profesorului Nae Ionescu. In trecere spre “Saptamana culturala” marele bibliofil Radu A. Sterescu se oprea sa bea o cafeluta vorbita. Apoi se indrepta sa-i duca lui Eugen Barbu pe care-l simpatiza dictionarul “Minerva” si almanahurile “Universul” si “Minerva”. Isi facea aparitia poetul Radu Boureanu, sentimentalul om inamorat de teatru si pictura, a fost o perioada si actor.

El care a scris printre alte multe volume “Golful sangelui” si “Cheile somnului”, era pictor de talent ca si Mircea Septilici. Aici, la Capsa, trona un om de mare talent care venea zilnic la aceeasi masa: Nicu Kanner. Domnul Carandino mi-a facut bucuria sa mi-l prezinte si de atunci stateam la masa lui. Parca-l vad cu pantalonii facuti burlan si cu vesnicul trabuc.

Masa lui era cea din mijloc. Intrebandu-l de ce ocupa mereu aceeasi masa raspunsul a fost prompt: “Sa nu zica lumea ca am murit!”. Dupa ce-si aprindea trabucul incepea sa depene amintiri din prodigioasa sa activitate (a scris peste 200 de reviste si 13 comedii muzicale).

A fost cel mai bun Bony din “Silvia” desemnat de insusi compozitorul ei Emmerich Kalman care l-a dirijat. «Succesul pe care l-am repurtat a atras atentia compozitorului care nu a pregetat sa vina la Bucuresti sa ma vada. Am fost foarte emotionat, dar si mai emotionat a fost Kalman care, imbratisandu-ma, mi-a spus: “Esti cel mai bun Bony, dintre toti cei care au jucat acest rol de june-comic! Vreau sa-i duc o scrumiera dar ma opreste pentru ca in secunda urmatoare bastonul de scrum al trabucului sa se sparga pe reverul hainei sale.

La Capsa, uitam de mine pe langa aceste emblematice figuri ale culturii. Continua a-mi povesti cum Davila a staruit sa-si desavarseasca studiile la Paris. Ajuns in “orasul lumina” si gratie recomandarilor uriasului actor roman din capitala Frantei, Eduard de Max, a fost primit la clasa renumitului profesor Paul Mounet. Dupa doi ani revine si solicitat de catre Victor Eftimiu joaca in revista acestuia “Sa nu te superi”. «Am scris multe reviste printre care “De la om la om” pentru Stroe si tot pentru el scriu acum o revista “Stroe pe acoperis”. Dar dintre toate revistele mi-a ramas la inima: “Ce faci asta seara?”, scrisa in colaborare cu Eugen Mirea si reprezentata la “Baraseum” in plina urgie fascista.

Ma surprinde in alta zi spunandu-mi: “Stiai ca numelor celor mai valorosi revististi romani incep cu initiala N?

Iata: N. Vladoianu, N. Kiritescu, N. Constantinescu, N. Kanner, N. Stroe, N. Tanase”.- Dar maestre, indraznesc eu, pe Tanase il chema Constantin.- Da tinere, stiu, dar el e Ne-muritor!”

Capsa, o bucurie, abia asteptam sa ajung. La ora 11.00 scoteau pateurile care fiind calde se topeau in gura cu branza si altele cu carne, formidabile. Era o specialitate numai a Capsei.

Tot in asteptarea delicioaselor pateuri (la preturi convenabile, normale, venea si Aurel Stoican (seful rondelelor de amor) care locuieste peste drum. Cel ce “a populat cerul cu zei si lumea de fantasme” Eftimiu, mi-a spus tot la Capsa: “Femeile ne cer discretie ca sa aiba ce povesti si “Nu mai mi se pare nimeni batran de cand am imbatranit”.

Un personaj pitoresc la Capsa: Gaby Michailescu, suetar de forta, acest om in al carui sange e pasiunea teatrului. Povestitor ce rivaliza cu Eftimiu. Cate nu ne spunea despre cum a fost primit la Martisor in septembrie 1942 cand Arghezi i-a acordat unicul interviu despre teatru care l-a dat in viata, ori cand s-a dus la vila lui Eminescu de la Cumpatu si i-a luat ultimul interviu inaintea plecarii definitive in strainatate.

Ne povestea cum mai de mult a patruns la Capsa cu Iancovescu intr-o iarna geroasa si un binevoitor i-a umflat paltonul marelui actor care a fost obligat sa mearga acasa in sacou! Despre Goanga spunea ca daca n-ar fi existat jocul de carti ar fi fost cel mai mare bariton al lumii, care si asa a cantat 64 de opere fara a face vocalize. Despre strada Sarindar vorbea ca despre o amanta. Deasemeni despre splendoarea perechii Aurel Munteanu - Consuela Dumitriu, intr-o zi cand ningea feeric ei imbratisati in paltoane de par de camila, erau admirati de toti trecatorii si mai ales cucoanele cel priveau pe frumosul actor.

Ne-a spus de turneul ce l-a facut cu Tito Schipa care a fost un turneu triumfal. In urma lui ajutand sa debuteze pe Garbis Zolian. Vorbind despre Leonard, spunea: “Leonard s-a ivit pe lume dintr-un ghiocel si o viorea. Cine l-a vazut in splendoare si-a dat seama ca dragostea a inceput odata cu el. Iar despre Iancu Brezeanu: Imbratiseaza cerurile pentru dainuirea teatrului, personaj de legenda, el a spus: “Ce da lume, ce da lume, si nici un OM!” Cuscru mare al podogoriilor incarcate de rod, ale acestor pamanturi, glorie a teatrului romanesc. Ma bucur ca dupa un timp aceste suete ale sale s-au transformat in carti: “Cusca sufletului” e incarcata de intamplari traite.

Intr-o zi dupa ce a povestit cum s-a infiintat malagambismul si printre malagambisti erau Dorin Dron si Radu Tanase, mi-a facut cunostinta cu un prieten de-al sau: Riky Stein, cel ce a compus nemuritoarea “Sanie cu zurgalai”. Un mare compozitor alaturi de un om de teatru fascinant si eu in compania lor.

Am fost totusi un norocos. Pe domnul Carandino care a spus tot aici la Capsa: “Ne dam seama de valoarea oamenilor atunci cand ei devin statui”, l-am intrebat ce-mi poate spune despre: meseria de actor, Elvira Godeanu si femei (lucra atunci pentru un almanah un material: “Despre dragoste si despre femei”)

Te lamuresc imediat: “Elvira” e o artista buna si o femeie frumoasa, iar meseria de actor este nesemuit de frumoasa si cumplit de grea. Fiind foarte grea foarte putin au fost cei ce au facut-o bine. Despre femei ce sa-ti spun, ca sunt un rau necesar si-ti dau si doua citate: iata ce spune J. Rivers: “Femeile sunt aidoma vinului, cu cat imbatranesc cu atat se amelioreaza si iata ce spune: Paul Morand: “Remuscarea este ultimul pacat al femeilor”. Auzind ce mi-a spus marele critic despre meseria de actor, Vasile Baran, aflat prin preajma, adauga: “Nu toti cei ce joaca teatru sunt actori, dar toti actorii joaca teatru”.

Suete, catrene, ultime stiri, nostimade, asta era Capsa. Mai venea regizorul de la Opera Rafael caruia i se spunea Rafi si Georgescu - film, regizorul Jean Georgescu cel ce l-a debutat in film pe Radu Beligan, si care spunea ca n-a putut face un film despre Leonard ca prea frumos s-a nascut. Ii placeau prajiturile si lauda cataiful cu etaj ce-l apucase toti la Capsa.

Marele pictor Ionescu - Sin venea si el la suetele de aici sa-si incarce bateriile pentru alte splendide tablouri. O dimineata la Capsa insemna o bucurie sufleteasca, o imbogatire spirituala. Parca am trait un vis frumos. Clipe de atunci, intoarceti-va!

CAPSA Simbolurile societatii

Simbolurile Societatii

Jurnalul de Colectie
25/08/2006

Anca Alexe , Oana Vataselu

PERSONALITATI SI JOFFRE



La Capsa unde vin toti seniorii/Local cu doua mari despartituri/Intr-una se mananca prajituri/Si-n alta se mananca scriitorii. (N. Crevedia)

De-a lungul timpului, Casa Capsa a fost frecventata de elita clasei politice romanesti: renumita familie a Bratienilor, Nicolae Filipescu, Constantin Argetoianu sau Take Ionescu. Tot atunci, ziaristii vremii sustineau ca ""odata reunita clasa politica la Capsa se pot face si desface Guverne, se pun la cale evenimente politice de mare amploare si chiar manifestari deosebite. Vin foarte multi politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politica"".
In 1877, Grigore Capsa ii scria lui Jean Nestor la Paris: ""Saptamana aceasta am avut mai multe receptiuni ale marelui Print Gorciacov, adica dejunul, pranzul si o soarea. Imparatului i-am vandut mai multe lucruri in timpul sederii lui la Bucuresti. Pravalia mea a fost si este totdeauna inaintea tuturor celorlalte.""

Pomenitele insemnari ale lui Nae Draghiceanu, privitoare la aceasta perioada, amintesc de cele unsprezece mese, ""peste musamaua carora se asternea la pranz si seara fete de mese de olanda alba, se servea ceai, cafea, ciocolata, aperitive, tuica, mastica, vermut, bitter, amer, picon, madera, chery, marsala, pranzul si cina"".

CONFISEUR. In timpul primului razboi, pe terasa aflata pe locul unde este astazi Casa, luau dejunul marele duce Nicolae cu suita, la o alta pitorescul print Urussoff impreuna cu secretarul Legatiei ruse Iswolsky. Menu-ul, pregatit mai mult ""à la minut"", era servit in special membrilor corpului diplomatic, deputatilor si senatorilor, dintre care unii precum Golfineanu, Pesacov din Craiova, Farcasanu din Ramnicu-Valcea, Cozadini, Urzica, Arapu din Botosani, printul Al. Moruzzi, baronul Bellu. Una dintre numeroasele nunti la care a servit Capsa a fost aceea prilejuita de casatoria lui Jean Lahovary cu Emma Mavrocordato. In darea de seama a ceremoniei, reputatul ziarist Grigore Ventura, care semna cronicile mondene cu pseudonimul Arutnev, releva astfel prezenta Casei Capsa: ""Dintr-una din salile de bal intrai intr-un salon in care era un splendid bufet, nevazut inca la Bucuresti. Ni s-a spus ca domnul Capsa a fost insarcinat cu organizarea lui. Atat bufetul, cat si supeul fac deosebita onoare excelentului nostru «confiseur»"".

Regina Maria, una dintre marile personalitati care au frecventat Casa Capsa

BANCHET.

Dar iata cum descrie ziarul Pressa din 2 iunie 1878 banchetul oferit in cinstea poetului Vasile Alecsandri: ""Aseara a avut loc banchetul dat de amicii literaturii in onoarea marelui nostru poet Vasile Alecsandri, in sala Teatrului National. Banchetul era anuntat pentru ora 7 seara. Publicul invitat insa ocupa foisorul inca de la 6 . La orele 7 si cateva minute sosi iubitul oaspe, Vasile Alecsandri. Comitetul compus din d-nii Creteanu, presedinte, dr. Davila, prim comisar, Vasile Boerescu, Vasile A. Ureche, Esarcu, V. Constantinescu si Cr. Vulturescu il primi in corpore, jos, la scarile ce conduc in foisor. Toti se grabeau a strange mana celuia care insusi a strans atat de mult legatura ce unesce gintele latine, prin sublimul rasunet al lirei sale, duios suspin al coloniei romane de la Dunare. Un mars triumfal anunta invitatilor ca timpul mesei a sosit. Oaspele oaspetilor lua locul de onoare in fruntea mesei avand la dreapta-i pe venerabilul presedinte, pe ministrul instructiunii, pe d-nii B. Boerescu, General Florescu si altii, iar la stanga pe ministrii de razboiu si justitie, pe d-nii Dim. Sturza si alte persoane distinse. Pe masa bogat incarcata, dinaintea poetului, se inalta simbolul poeziei, o uriasa lira de patiserie. La ora 11 jumatate seara se termina aceasta mareata adunare"".

CAFENEAUA.

Dupa 1932, Tudor Arghezi a devenit client constant al cafenelei frecventate de scriitori si artisti. ""Capsistul este un individ inteligent si primejdios si critica reala se face la Capsa, nu in presa literara. Daca esti prost la Capsa, e imposibil sa fii destept altundeva, macar in scris."" Poetul Virgil Carianopol afirma acelasi lucru: ""Ca sa devii scriitor, trebuia sa obtii botezul Capsei"". Primul care sosea la Capsa, dis-de-dimineata era poetul si matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu). In orele care urmau apareau rand pe rand ceilalti obisnuiti ai casei: criticul Serban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu, dar si fratele sau, celebrul, rafinatul si causticul Pastorel. Mai tarziu, li se alaturau Zaharia, Stancu si G. M. Zamfirescu. Ion Minulescu era recunoscut ca unul dintre ""stalpii de baza ai cafenelei literare, cel care «trona» in realitate la Capsa"".

ODINIOARA

In paginile sale de jurnal, Victor Eftimiu povestea despre ""vestita Casa Capsa"". ""Nu mi-am petrecut adolescenta la Capsa, dar am cateva amintiri. Foarte multi debutanti ai vremii mergeau insa acolo: Gala Galaction, Tudor Arghezi, V. Demetrius, Radu Baltag. Se ducea uneori la Capsa si Nicu Filipescu, chiar Petre Carp, si era nelipsitul ziarist Papamihalopol, directorul «Tarii». L-am vazut acolo si pe fostul meu director de la Epoca, maestrul T. Pisani, precum si pe fratii Ranetti.

Scriitorii, actorii, cantaretele straine, francezii, englezii, toti care erau in trecere prin Bucuresti erau ospatati la Capsa. Imi aduc aminte de un dejun oferit actritei Rejane de V.G. Mortzun, cand a vorbit foarte emotionant Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti"".
Take ionescu, un politician care facea si desfacea guverne la Capsa

ESCALA.

Palatul Regal la Casa Capsa

Escala era obligatorie pentru cafea, inghetata, un mic dulce, un pahar de vorba, un schimb de idei
In cofetaria de la Capsa toata lumea intra cu gandul ca ciocolata va alunga stresul si oboseala. In fata vitrinelor elegante, asortate cu toate formele si combinatiile posibile de dulciuri, nu mai stia nimeni ce sa aleaga. Se vedea cu ochiul liber ca siruri lungi de cofetari francezi si-au pus imaginatia si stiinta in slujba ciocolatei. Totusi, printre galantare, trecatorii puteau avea o revelatie foarte placuta: m...ringue, mascotte, choux-à -la crême, madeleine, Joffre... Aceasta din urma era prajitura la care toata lumea se gandea in secret: ciocolata cu crema de ciocolata si glazura de ciocolata, materializata in forma binecunoscuta petit-four Joffre.


PRAJITURA SI ISTORIA.

Vizita maresalului Joffre, conducator al armatei franceze, erou al primului razboi mondial, era un eveniment foarte important avand in vedere simpatia aratata de acesta armatei romane. Fratii Capsa au vrut sa marcheze importanta evenimentului realizand o prajitura petit-four speciala in cinstea maresalului, pe care au hotarat sa o denumeasca inspirat Joffre. Avand in vedere forma si marimea prajiturii, unii comentatori au subliniat ca fratii Capsa au avut ca model probabil forma caschetei franceze purtata in primul razboi mondial de trupele comandate de maresal. Succesul a fost total, pentru ca nici unul dintre invitati nu s-a putut multumi cu o singura Joffre: ""Dupa o Joffre intotdeauna va urma alta"".

FONDANTE SI BONBON-URI

Casa Capsa era considerata simbolul inaltei societati romanesti moderne. Maestrul cofetariei si bucatariei moderne, Grigore Capsa, a fost cel care a impus standardele occidentale in ceea ce priveste calitatea, transformand bucataria in arta si imbogatind modelul francez cu elemente din bucataria autohtona. Intr-o societate dominata de influente orientale, fratii Capsa au inlocuit treptat rahatul, baclavalele si sarailiile pline cu miere, cu ciocolata, fondante si ""bobon""-uri. Tot fratii Capsa au fost cei care au introdus fabricarea inghetatei in Romania, la Bucuresti.

LA DOI FRATI ANTON SI VASILE CAPSA

Aprilie. 1841. Constantin Capsa decide sa-l dea pe fiul sau, Vasile, ca ucenic la unul dintre cei mai de seama cofetari ai vremii - Constantin Lefteru. ""Am datu lu Dumnealui Kir Constantin Lefteru cofetaru pa fiul meu Vasile sin Constantin Capsa, la mestesugu de cofetarie, ucenicu, purtandui ieu grijea de imbracaminte si spalatul camasilor si de incaltaminte si spalatu la capu are Dumnealui ai purta grijea si copilul sase poarte cu silinta, cu dreptate, cu supunere la cele cuviincioase lucruri si porunci ale stapanului sau dandui ascultare cum si Dumnealui Kir Constantin are datoria ca sai arate la acest mestesug de cofetarie de spre invatatura baiatului dandui cuviincioasele nizamuri spre ale sale bunele urmari si invataturi pentru care sunt ieu chezasu raspunzator si spre buna incredintare mam iscalitu."" Constantin D. Capsa 1841, Aprilie 10, Bucuresti. Dupa o practica de 10 ani, Vasile Capsa propune fratelui sau, pitarul Anton, sa deschida impreuna o cofetarie. Deschisa pe 6 iulie 1852, pravalia ""La doi frati Anton si Vasile Capsa"" se afla in Hanul Damari, pe podul Mogosoaiei, peste drum de hanul si biserica Zlatari.

CUISOARA SI MASTICA

In vremurile trecute, la Capsa, la nunti, botezuri si baluri nu se consumau decat dulceturi, rahat, serbeturi si cofeturi numite ""cilindre"". Aceste cofeturi de faina erau colorate in galben, rosu, albastru, violet si verde si aveau un gust pronuntat de scortisoara, cuisoara si mastica. Din prima lui calatorie in strainatate, Vasile Capsa aduce, in 1856, cartonaje, cutii de scoici, cornete, bomboane fondante, oua de ciocolata, caramele englezesti, fructe zaharisite. Pentru Bucuresti, acestea constituiau mici evenimente in domeniul gastronomiei.

http://www.jurnalul.ro/articole/13782/simbolurile-societatii#
” La un svart cu capsistii ”

de Daniela Sontica

Jurnal de Colectie

24/08/2006




BOEMA
Toate drumurile scriitorilor si artistilor duceau la Capsa. Curte suprema a boemilor din anii interbelici.

Neagu Radulescu, intr-un text dedicat spiritului boemei bucurestene, scria: ""Cafeneaua!/ Universitate fara diplome!/ Frecventa obligatorie!/ Profesori berechet!/ Langa fiecare svart un geniu!/ Langa fiecare geniu doi-trei gura casca!"". Si mai spune el ca nu crede ca exista un scriitor care sa nu fi trecut pragul unei cafenele, pentru ca aceasta pierdere frumoasa de vreme este in avantajul oricui. Dar totul cu masura, altfel, cand iesi din cafenea, te trezesti in strada cu tamplele ninse si cu vorba rece a unui confrate: ""Un ratat! Pacat! Era baiat bun"".

LA MODA.
In orice caz, in perioada interbelica, cine nu mergea la Capsa nu exista ca scriitor. Dar sa nu ne imbatam cu apa rece, la Capsa nu putea rezista oricine. Trebuia talent, asortat cu spontaneitate si cu harul de a spune o vorba desteapta la momentul oportun. ""Privincialul crede ca la Capsa face purici oricine…"" spune Tudor Arghezi intr-un text memorabil, ""Capsa si capsismul"", publicat in Lumea in 1925. Ii invita pe confratii de la Iasi, care considera Capsa un loc al ""perditiei"", sa-si ia palariile cu boruri mari si sa vina aici, unde ""salasluieste fericirea: crema galbuie, strudelul, cataiful si frisca"". Adica talentul, crema.

Se spune ca intr-o zi Camil Petrescu i-a cerut o intalnire Ion Marin Sadoveanu. ""Vino la Capsa!"", i-a zis Camil. ""La Capsa?"", s-a ingrozit Ion Marin. ""Eu nu intru la Capsa!"" ""De ce? Crezi ca daca nu vii la Capsa ai mai mult talent? Sau daca ai veni, l-ai pierde pe al de-l ai?"" Aceasta se petrecea in perioada interbelica, in care s-a si consumat adevarata glorie a Cafenelei Capsa.

Dar inainte de a ne infrupta din deliciile petrecute in acea vreme, sa zabovim putin in vremea de dinainte alaturi de scriitori si ziaristi, ramasi sau nu in istoria literaturii, dar sigur ramasi in istoria Capsei.

Putin inainte si dupa anul 1900 isi faceau veacul prin Capsa, la un svart si mai ales la o vorba inteligenta, scriitori de toata mana. Si mai talentati, si mai putin, nu conteaza. A fi fost capsist era oricum o calitate.

In trecere pe Calea Victoriei, abia asteptai sa treci prin fata Cafenelei Capsa, sa fii vazut sau sa vezi oameni importanti

JUNETII.

In prima etapa a Cafenelei, cum spune Gheorghe Crutzescu, ""corifeii junetii aurii"" erau: Radu Vacarescu, Radu Florescu, Alexandru Florescu (Floflo), diplomat si autor dramatic, Constantin (Tantin) Balaceanu, diplomat, Iancu Cretzeanu zis Rata, Mihai Laptev, Soutzo ""Cap de Mort"", Alexandru Ghjica, Costica Izvoreanu, Sacha Blaremberg si Misu Vacarescu zis si Clymoor, cronicarul vietii mondene din Bucuresti. La Capsa ii puteai vedea zilnic pe o parte din scriitorii si gazetarii militanti, printre care: Nicu Filipescu, directorul-proprietar al ziarului Epoca, Gheorghe Emil Lahovary, directorul ziarului L Indpendence Roumaine, Nicu Valentineanu, directorul ziarului Reforma, Nae T. Orasanu-Nichipercea, directorul a nenumarate foi de satira politica, Victor Ionescu (fratele lui Tache Ionescu), directorul ziarului Actiunea, Timeleon Piosani si Ghita Radulescu-Arhibald de la Epoca, Misu Vacarescu-Clymoor, cronicarul ""mondial"", Dumitru Olanescu, traducatorul in versuri al lui Horatiu, elegantul poet romantic Duiliu Zamfirescu, D. Rosetti-Max, considerat cel mai fin ironic al condeiului la vremea sa, Constantin Stamatin-Nazone, directorul foii satirice Tocila, caricaturistul Constantin Jiquidi, fratii Constantin, Tony si Ion Bacalbasa. Si mai era pleiada tinerilor talentati poeti Cincinat Pavelescu si Dimitrie Naum si pictorii Nicolae Grant si Alecu Satmary.

DEVOTATII.

Despre anii interbelici avem marturii despre o ""Capsa traita"" de scriitorul Camil Baltazar: ""Parca vad si acum lacasul Capsa, innegurat de fum gros de tabac si de aburul fierbinte al inmiresmatei cafele sau al piscatorului pe limba svart. Isi fac aparitia pe rand devotatii: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Al. O. Teodoreanu, Al. Steriade, Darascu, Carol Ardeleanu, Corneliu Moldoveanu, Romulus Dianu, Al. Cazaban, Cezar Petrescu, actorii Ion Iancovescu, Al. Mihailescu si Stancescu, regizorul Soare Z. Soare, un domn marunt si cu barbuta, doctorul Nanu, nelipsit de la masa artistilor si scriitorilor"".
Patinoarul din Cismigiu, pe lista de ""bonton"" a bucurestenilor de altadata, ca si Cafeneaua Capsa

Ar fi imposibil si numai sa trecem in revista aici numele scriitorilor si artistilor care au frecventat Capsa in acele vremuri. Din numeroase amintiri ale capsistilor ne putem da seama ce efervescenta, ce loc prielnic al creatiei putea fi Capsa si ce loc unic in felul sau era aceasta. Sa intram asadar in spiritul boem si istet al Capsei, repovestind cateva intamplari de pomina, cu replicile pline de miez ale autorilor deveniti personaje.

REPLICI.

In anul mortii lui Eminescu, Ion Minulescu a castigat un premiu literar si deja se vedea cel mai de seama dintre poeti. Alexandru Cazaban, auzind de premierea cu pricina, a rostit cu voce tare, sa-l auda toata lumea din cafenea: ""Doua mari nenorociri in acelasi an!""… Dar nici Minulescu nu se lasa. Intra tot timpul in mare graba in cafenea si de multe ori flutura niste bilete de teatru. ""Cine merge cu mine la cinematograf, am niste bilete!"" Intreba cate un june aspirant la gloria literara, dar acela il refuza. Se otara la el cu glas tunator: ""Nu ti-e rusine, ma?... sa refuzi asa ceva..."" Dar junele ii soptea ca va merge cand biletul nu va fi fost ""de favor"". Se supara, ocolea localul si se intorcea din nou. Nu tinea la suparare.

Tot Minulescu le povestea plin de aplomb confratilor ca odata, mergand la o vanatoare cu Cazaban, au avut parte de urmatoarea patanie. Cazaban si-a pierdut cartea de versuri intr-o gradina cu varza. Si ajungand ei la locul de vanatoare, Minulescu puse pusca la ochi si tinti un iepure. Dar acela sari deodata de dupa o capatana de varza si muri ca secerat fara sa fi tras cineva in el.

Explicatia: mancase din foile cartii lui Cazaban si se otravise
La Capsa, rasete si aplauze. Cat despre Cazaban, care ""e cel mai iscusit barfitor"", spunea o anecdota in Capsa pana o invatau toti pe de rost. Dar mai sunt si alti barfitori. De exemplu, Camil Baltazar. Bogdan Amaru scrie: ""E ceva mai original. De pilda, te intalneste la un svart. Vine la tine si iti strange mainile cu efuziune, exclamand cu gura plina de surasuri: «Vai ce frumos esti si ce talent ai!». Dupa ce ii aranja cravata omului, mergea la gazeta si scria ceva rau despre el.
Cramele Casei Capsa, interminabile rezerve de vin bun, asortate intotdeauna cu vorba de duh a oamenilor politici, a scriitorilor si artistilor care toceau lemnul meselor din reusita cafenea


Deasupra Capsei locuia poetul Dinu Nicodim. Ca sa il intreaca in renumita lui gentilete, Ion Peltz se gandeste sa-l cheme printr-o… telegrama. Trimite un chelner la posta cu urmatorul mesaj: «Sunt in cofetarie. Stop. Vino sa bem un coniac. Stop. Peltz». Nicodim intarzie vreo doua ore, timp in care Peltz se face praf tot sorbind coniac. Cand in sfarsit coboara Nicodim, il vede beat si il intreaba: «Ce-ai facut, monser?».

La care Peltz raspunde: «S-a-mbatat Balzac». Ca sa-i intoarca gluma cu telegrama, Nicodim trimite si el urmatoarea fraza: «Regret Balzac turta. Stop. Sarut Peltz».

Dupa ce chelnerul a expediat-o, s-au complimentat reciproc pana la miezul noptii.
Urmuz frecventa Capsa in compania lui Arghezi. Geo Bogza i-a marturisit Dianei Turconi intr-un interviu ca Urmuz a scris celebra fabula «Cronicari» la cald, in Cafenea, provocat de un joc de rime de acolo.

La o cafea, in Capsa, Liviu Rebreanu statea de vorba cu artistul Nicolae Darascu. Acesta l-a intrebat de ce nu scrie un roman politist, pentru ca de citit stia ca ii place sa citeasca. Rebreanu i-a spus ca nu este exclus sa incerce si el, pentru divertisment, sa scrie un astfel de roman. Mai tarziu avea sa publice «Amandoi»"".

De la stanga la dreapta, literatii Carol Ardeleanu, Mihail Sorbul, Al. T. Stamatiad, Mircea Damian, Corneliu Moldoveanu, Al. Cazaban si Ion Minulescu, la Capsa in 1935

Intr-una din zile, povesteste Camil Baltazar, la o masa dinspre Calea Victoriei se afla Cezar Petrescu, Oscar Han si Pastorel. Poate era fara chef sau i se paruse ca era in centrul unui atac al glumelor ce ar fi venit de la o masa din centrul cafenelei, unde se aflau Baltazar, Vasile Voiculescu, pictorul Teodorescu-Sion, Rebreanu si Voronca.

Nu se stie. Cert este ca a inceput sa arunce spre acestia cu prajituri ""cartof"". Nemairabdand, Ilarie Voronca se ridica furios si ii spune: ""Nu vezi, domnule, ca esti ridicol?"". ""Mai incetisor, tinere"", i se aude insa din spate vocea lui Pamfil Seicaru, ""daca te congestionezi prea tare, iti ies alte cosuri pe obraz, si ai si asa destule"".

Voronca era insa multumit ca si-a facut datoria apostrofandu-l pe Pastorel.

Cam asa erau zilele la Capsa vremurilor de boema literara si artistica. Apoi a venit vremea cand multi dintre scriitori au fost arestati si trimisi in inchisorile comuniste. Nimeni nu mai avea chef sa petreaca vremea intr-o cafenea lipsita de corifeii ei, intr-un regim in care cuvantul nu putea fi la fel de liber ca inainte. Mai degraba au preferat sa reziste fiecare in felul lui, fie in propria casa, fie band un pahar de vin pe la cate unul dintre confrati. Extraordinara gradina a prieteniei artistice care fusese Capsa se intelenise de buruienile comunismului.


CAMIL PETRESCU: ”CAFEA CU LAPTE"

"Camil Petrescu, la ora 9 jumate precis, isi ia cafeaua cu lapte, dar totdeauna este suparat ca i se aduce cu frisca, desi spunea fiecarui chelner ca nu vrea frisca. Cazaban la o masa din fund explica unui colonel in rezerva de ce s-a certat cu Stamatiad cu vreo 10 ani in urma intr-un turneu literar.

Corneliu Moldoveanu «grav si sprancenat», presedintele Societatii Scriitorilor, isi ia svartul la masa de sub ventilator si e fericit ca a obtinut de la Dem. Dobrescu, primarul Capitalei, un teren pe care sa se construiasca casa sau palatul scriitorilor"", spune Mircea Damian.

GLUMA DEMNA DE UN ADEVARAT "CAPSIST"


Unul din reporterii cunoscuti de pe vremuri publica in ziarul Dimineata diferite materiale destul de interesante. Ziaristul era insa foarte vanitos. Dupa fiecare reportaj se umfla in pene: Ai vazut?, intreba el pe fiecare. Am un reportaj formidabil. Si fiecare ii canta in struna. Fiecare, si nu un «capsist». Intr-o zi, reporterul in chestie primeste un telefon: Am citit reportajul dvs. E foarte emotionant. Va felicit! Cine e va rog la telefon? Tudor Arghezi! Va multumesc, maestre! A doua zi alt telefon: Rar mi-a fost dat sa citesc ceva mai important. Da-i inainte! Cine e, va rog, la telefon? Mihail Sadoveanu! Va multumesc, maestre, sunt miscat. A treia zi, alt telefon: Sunteti extradordinar! Reportajul dvs. e demn de antologie! Bravo, tinere! Cine e, va rog, la telefon? Generalul Averescu! Sa traiti, domn general, sunt magulit. A patra zi, alt telefon: Niciodata in viata mea n-am setit asa seva! E un reportaj exseptional! Cine e, va rog, la telefon? Mihail Kogalniceanu!

Reporterul a inteles cam tarziu ca un confrate si-a batut joc de el."" (Ion Peltz, ""Cafeneaua Capsa"", din antologia ""Cafeneaua literara si boema din Romania de la inceputuri pana in prezent"", alcatuita de Florentin Popescu)


TAXELE LUI VIRGILICA, CEL SLAB CU DUHUL


Conform povestirilor lui Mircea Damian, la Capsa era un anume Virgilica, ins cam slab cu duhul de care scriitorii profitau… Unii scriitori, contra unui mic bacsis, il trimiteau sa injure pe un confrate de-al sau. Cateodata, drept raspuns, primea o palma de la cel injurat, iar altadata un bacsis ca sa duca injuratura celui ce-a trimis-o. Virgilica are si ""taxe"": pentru un leu te saluta, pentru 2 te saluta si iti spune si multumesc, pentru 3 injura pe cine vrei, din partea lui ca sa nu-ti pricinuiasca necazuri, pentru 4 ia de gusa pe un scriitor foarte onorabil, ii spune ca-l iubeste si-i face bezele; iar pentru 5 lei saruta o femeie care trece pe Calea Victoriei.


http://www.jurnalul.ro/articole/13785/la-un-svart-cu-capsistii

Amintiri literare


CEA DINTAI ZI LA CAPSA

VALERIU RAPEANU

www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current6/mi65.htm

Aparitia recenta a masivei culegeri Rezistenta pâna la capat, cuprinzând editorialele publicate de N. Carandino în principalul ziar al opozitiei românesti, Dreptatea, între 1944-1947, era firesc sa stârneasca uimire. Cu o daruire rar întâlnita, Paul Lazarescu, ziaristul si istoricul literar, colaborator al ziarului Dreptatea, când acesta se afla sub conducerea lui N. Carandino, a copiat sute de articole din colectia aflata la Biblioteca Academiei (din care nu putine numere se afla într-o stare avansata de degradare).
Am scris pentru aceasta editie o postfata, intitulata Nicolae Carandino înainte de a-l fi cunoscut, Nicolae Carandino asa cum l-am cunoscut, si ma gândesc acum la ceea ce ar mai fi trebuit spus.

Pentru ca N. Carandino (1905-1996) nu a fost doar o persoana pe care sa o poti "prinde" dintr-o unica trasatura, mai ales atunci când l-ai cunoscut ani si ani de zile, când ai fost alaturi de el, când i-ai refacut viata din memoriile lui, din ceea ce ti-a spus el dincolo de litera cartii, din ceea ce ai citit despre el, din ceea ce altii ti-au spus legat de el.

As vrea sa plec de la o afirmatie din post fata, cea privind brusca schimbare intervenita imediat dupa 23 august 1944, când cronicarul de teatru, cel care îi prilejuise lui Camil Petrescu atâtea nopti albe si momente de enervare paroxistica, devine luptator politic. Atunci N. Carandino se angajeaza - nu numai cu ceea ce scria zi de zi, ci cu întreaga orientare a ziarului Dreptatea - într-o batalie ce se va dovedi, dupa câteva luni, inegala. Firavele asigurari pe care le-a primit din Apus n-au fost, în fond, decât iresponsabile îndemnuri la sinucidere. Astfel este cel din partea unui pion al politicii externe americane, Averell Harriman, în acea vreme ambasador al Statelor Unite ale Americii la Moscova.

Cu Carandino despre Harriman

Dupa ce, împreuna cu colegul sau sovietic si britanic, instalase cei doi ministri P.N.T. si P.N.L. în guvernul dr. Petru Groza, în decembrie 1945, la receptia ce consfintea, în clinchetul cupelor de sampanie, victoria Aliatilor, Harriman îi spune lui Carandino ca ziarul Dreptatea, interzis dupa 6 martie 1945, va putea - în sfârsit - sa reapara si ca exista toate libertatile.


Am discutat mult cu Nicolae Carandino despre acest moment. Nu pentru ca i-as fi pus la îndoiala memoria, ci pentru ca mi se parea din cale afara de cinic sa dai asemenea asigurari unor oameni, stiind ca sunt lasati singuri. Singuri sa ia drumul închisorilor si al mortii. Eram la Athénée Palace (Hiltonul de astazi), la celebra braserie, unde, dupa ora 11.00, îl întâlneam cu regularitate. S-a oprit, s-a uitat la mine si m-a întrebat cu vocea sa rasunatoare: "Domnule, stii cine a fost Harriman?" "Stiu, coane Nicule!" "Cum, ca erai copil pe vremea aia?" "Stiu si tocmai de asta te întreb. Daca asigurarile ti le dadea un atasat oarecare de ambasada, mai treaca mearga. Dar Harriman?" "Da, si eu pâna la un moment dat am crezut."


Dar chiar când sperantele s-au spulberat, N. Carandino n-a parasit lupta. A mers pâna la sfârsit. Si chiar dincolo de sfârsit. Pentru ca anii sai de închisoare au fost ani eroici, când a înteles ca lupta nu se încheiase odata cu interzicerea ziarului Dreptatea si cu tri miterea în închi soare a fruntasilor Partidului National-Taranesc.

Acolo, în închisoarea de la Sighet, s-a devotat lui Iuliu Maniu, omul politic fata de care a avut o nemarginita admi ratie si ai carui ul timi ani, luni si zile au fost vegheate (în ce conditii!) cu un devotament, o daruire de sine si o putere de sacrificiu fara margini.


Detractorii care s-au ivit dupa ce el a iesit din închisoare, cei ce l-au acuzat pe Carandino ca a... colaborat cu regimul, cei ce contesta anumite episoade relatate de el, asa cum le-a trait în negura temnitei de la Sighet, ar trebui sa aiba cel putin decenta si sa-si imagineze ce a facut N. Carandino vreme de sase ani pentru Iuliu Maniu: un om fara un minimum de îngrijire, fara un medicament, un om ale carui puteri diminuau cu fiecare zi.


N. Carandino a ramas si dupa ce a intrat în circuitul vietii normale acelasi caracter dârz: vorbea fara teama despre Iuliu Maniu în termeni superlativi, aducând argumente probatorii pentru consecventa morala a celui pe care îl considera nu numai un mare om politic, ci si un reper spiritual.

Vijeliosul Ion Barbu si ...

Din 1965, când a revenit în Bucuresti, si pâna în 1988, când sanatatea l-a tintuit la pat, Nicolae Carandino si-a trait viata cu aceeasi febrilitate. Scria de la cronici la amintiri, participa la simpozioane, la conferinte. Aceasta reinsertie - ca sa folosim un termen la moda - l-a ajutat sa-si revina, sa fie cel de altadata. Si a fost.


La Uniunea Scriitorilor în jurii, la sedinte si, mai ales, la restaurant, unde se strângeau alaturi de el grupuri de confrati, mai ales tineri, carora le povestea cu farmecul sau inegalabil întâm plari din România "dinainte de Yalta", N. Carandino deve nise un liant între generatii, o prezenta ferme catoare.


Cel care a vor bit de atâtea ori despre epoca braseriei "Capsa", cel care a contribuit la transformarea ei într-un adevarat arhetip al vietii noastre culturale interbelice a fost si cel care avea sa o încheie. La sfârsitul anilor ’80. Adica pâna la începutul anului 1989. Nu la Capsa, ci la Athénée Palace. Pentru ca, dupa 1950, Capsa încetul cu încetul se mutase la braseria Athénée Palace si la cofe taria Nestor (disparuta la cutremurul din 4 martie 1977, pe locul careia se afla astazi Hotelul Bucuresti).


La Capsa, prin 1954, îl puteai întâlni pe Ion Barbu, zburlit si încruntat, acoperit de fumul cafelelor, cufundat în calcule, oprindu-se cum s-a oprit odata vazându-l pe Paul Georgescu intrând. Paul Georgescu lucra atunci în aparatul de propaganda al C.C. al P.C.R., era conferentiar la Facultatea de Litere si eminenta cenusie - se zicea - a celor mari, I. Chisinevschi si Leonte Rautu.


Dat fiind ca dintre studentii anului IV al Facultatii de Filologie ce urma sa absolve în 1954 eram ceva mai rasarit, George Macovescu si Tudor Vianu ma propusesera sa lucrez la nou înfiintata Gazeta literara. Paul Georgescu a vrut sa stea de vorba cu mine. Nu într-un birou, ci într-un mediu literar. Si cum Facultatea de Filologie se afla în imediata apropiere a cofetariei Capsa, mi-a spus, înainte de a începe orele, sa-l astept la terminarea cursului. Asa am si facut.


Am mers la Capsa, unde intram pentru prima oara. De cum am pasit în braserie - la ora aceea, patru dupa-amiaza, aproape goala - m-a izbit figura celui ce statea singur la o masa. Scaunul era lipit de peretele opus intrarii. Figura îmi parea cunoscuta. De unde? Poate dintr-o fotografie. Nu puteam spune cine este.


Paul Georgescu a ales o masa destul de îndepartata, în coltul din dreapta cum intri, practic în unghiul vitrinei cu peretele dinspre restaurant. Nici nu ne asezasem bine pe scaune, când bar batul a carui figura ma straduiam sa o caut prin amintiri, care parea ca nu vede pe nimeni, într-atât era de cufundat în hârtiile ravasite pe masa plina cu compo nentele serviciului de cafea, se scoala si se îndreapta catre Paul Georgescu.
Abia asezat pe scaun, acesta îmi spune: "E Ion Barbu." Se ridica si face doi pasi spre el, îl saluta, dau mâna si ramân în picioare.

Pentru ca imediat ce si-au strâns mâna a început monologul lui Ion Barbu. N-am tras cu urechea. Ion Barbu era practic rezemat de spatarul scaunului meu. N-a strigat, dar nici n-a vorbit în soapta. Nu-l vroia drept unic interlocutor pe Paul Georgescu. Era evident ca îi avea în vedere si pe cei doi-trei necunoscuti, printre care ma numaram, de la mesele apropiate.


"Cine - si a urmat o expresie neaosa, fara perdea - este Tertulian care ma înjura în Viata Româneasca?" A început brusc si n-a acceptat nici un raspuns. "Domnule Paul Georgescu, eu am publicat acum treizeci de ani un volum de poezii în trei sute de exemplare. De atunci am mai tiparit câteva poezii. Cine credeti ca mai ma tine minte? Câti oameni mai au cartea mea sau revistele în care am publicat dupa aia? Cine mai stie ca a existat un poet Ion Barbu? Stiti ce faceti dumneavoastra, comunistii? Faceti ca parintii care seara îsi întreaba baiatul daca n-a observat ceva suspect la colegii lui când merg la W.C. în recreatie. Copilul îi raspunde nu. Dupa câteva seri tatal revine. Raspuns negativ. Dupa alte seri îl întreaba din nou daca nu cumva colegii lui nu l-au îndemnat sa faca onanism. Raspun sul este din nou ne gativ. Si apoi seri de-a rândul îi atrag atentia: vezi, tu sa nu faci onanism. Pâna când copilul batut la cap se inte reseaza cum e când esti onanist si atunci se apuca si el de onanism. Asa fa ceti si dumnea voastra comu nistii, tot spunând poeti lor sa nu-l imi tati pe Ion Barbu, sa nu urmati poezia lui Ion Barbu, sa fiti atenti la faptul ca e o poezie decadenta, or sa înceapa sa o caute si or sa ma citeasca. Iti multumesc. La revedere."


Cu acestea Ion Barbu i-a strâns mâna lui Paul Georgescu, s-a dus la masa lui si s-a cufundat în hârtii. Paul Georgescu s-a asezat cam încurcat la masa si mi-a spus: "Ai auzit?" Nu puteam sa nu aud.


... tematorul Mihail Sorbul


Ion Barbu a fost un capsist convins. Nu s-a mutat în alta parte. Prin 1956-1957 "batrânii" se întâlneau, cum am spus, la Athénée Palace sau la cofetaria Nestor. Veneau pe la 11 dimineata Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban, I. Peltz, câteodata Adrian Maniu, Petru Nove, caricatu ristul Silvan. Consumau putin. Chelnerul se apropia ceremonios. Spunea tot ce avea. Si avea. Ca apoi I. Peltz sa-i spuna grav: "Tomita, o cafea." "Am înteles, maestre." Si când Tomita se înde parta, îl striga: "Tomita." "Da, maestre." "Mica."


Se traia în trecut. Se povestea despre câte se întâmplasera de-a lungul unei vieti. Erau oameni de peste 60-70 si chiar 75 de ani. Unii - Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban - aveau din anul 1955 "pensii de merit" de 2 000 lei, o suma importanta pe atunci. Le aparea - rar - si câte un volum. Lui Mihail Sorbul chiar doua, de teatru. Abia mai târziu, prin 1959, i s-a jucat pe scena Teatrului National, sala "Studio" din Piata Amzei, Dezertorul. Spectacol clasic, temeinic.


Dupa vizionare, la care participau "forurile", toti împreuna cu autorul s-au retras în cabinetul directorului Zaharia Stancu. Nimeni n-avea nimic de obiectat. Si atunci cel mai mare din cei veniti din afara i s-a adresat lui Mihail Sorbul: "Va multumim, maestre, pentru aceasta piesa patriotica." Bietul Mihail Sorbul, stiind ca dupa 1948 patriotismul devenise un delict, se ridica si spune alarmat, temându-se ca piesa are sa fie interzisa... "Nu, eu n-am scris o piesa patriotica." Toti au înteles. Zaharia Stancu, directorul Teatrului National, i-a sarit în ajutor: "Maestrul Sorbul are dreptate, n-a scris o piesa nationalista." Mihail Sorbul s-a aparat si mai tare: "Nu, nu, eu niciodata n-am scris piese patriotice." Pâna când altcineva a intervenit, laudând spectacolul.
Era înduiosator sa-i vezi pe acesti oameni cum îsi aduceau aminte de timpurile când fusesera cineva, desi niciodata nu ocupasera primul loc al scenei literare. Când câte o doamna în vârsta trecea, împovarata de ani si de farduri, pastrând vagi urme ale frumusetii de altadata si ale unei garderobe care fusese la moda cu ani daca nu cu decenii în urma, o recunosteau si începeau povestile: a fost sotia lui... dar mai ales a fost amanta cutaruia... care i-a cum parat... cu care a plecat... (la Paris de cele mai multe ori).


Cel care venea primul la braserie statea în fata cestii de cafea cu gândurile duse. Daca prietenii întârziau, pleca sa-i caute la cofetaria Nestor. Nu o data uitau unde au spus ca se vor întâlni a doua zi.


Erau bucurosi când o data la trei luni cei alesi în comitetul Uniunii Scriitorilor (pentru "a arata bine" Uniunea trebuia sa cuprinda si scriitorii vechii generatii - Mihail Sorbul, Al. Cazaban) participau la sedinta. Deveneau alti oameni. Importanti. Câteva zile povesteau ce s-a întâmplat în sedintele furtunoase.


Unul câte unul n-au mai putut iesi din casa. Vârsta i-a tintuit în camera. Si pâna la sfârsitul anilor ’60 au trecut pe alte tarâmuri. Cei ce au mai ramas în viata, I. Peltz, de pilda, statea mai degraba claustrat, dadea doar telefoane revis telor si mai ales editurilor.

Doctorul Tuchel

Dupa 1977 "sediul" a ramas la braseria Athénée Palace. De data aceasta veneau N. Carandino, Leon Kalustian si, mai rar, I. Victor Vojen, diplomatul care statuse multi ani în închisoare, ca si cei doi. In mod ciudat li se alatura Ion Banuta, poetul proletar, mun citorul ceferist, cumnatul lui Leontin Salajan, care i-a urmat lui Petru Dumitriu la conducerea Editurii de Stat pentru Literatura si Arta. Dupa zece ani a fost dat pur si simplu afara, pentru ca publicase antologia poeziei românesti în Biblioteca pentru toti, antologie alcatuita de N. Manolescu, în care fusesera selectati Radu Gyr si Nichifor Crainic. A devenit redactor-sef la Albina, apoi a fost pensionat. Isi îneca amarul aici, con siderându-se si el un persecutat al regimului.
Prieten cu Leon Kalustian si N. Carandino era doctorul Vasile Tuchel, un om de o mare distinctie sufleteasca, un intelectual în adeva ratul înteles al cuvântului, un pretuitor al scrisu lui si al scriitorilor.

Paul Lazarescu, ziaristul si istoricul literar sensibil mai tânar decât ei, prietenul apropiat al lui N. Carandino si L. Kalustian, aparea si el deseori la Athénée Palace. Paul Lazarescu a povestit în Cotidianul din 13 februarie 1997 o amuzanta întâmplare petrecuta la Athénée Palace: într-o zi cineva se prezinta lui Carandino si-i cere sa-l ajute sa publice un roman de 600 de pagini si sa si colaboreze. "Romanul" se intitula Victoria Soarelui si în paginile lui se înfatisa nici mai mult, nici mai putin ... victoria în alegeri a P.C.R. la 19 noiembrie 1946! Nici nu se putea o colaborare mai amuzanta! Sigur, situatia se schimbase: cei care veneau aici, desi depasisera bine 70 de ani, trecusera prin atâtea suferinte, avusesera un rol în presa vremii de pâna în 1944, dar nu mai traiau exclusiv în trecut. Nu însemna ca amintirile îi parasisera. Si acum orice aparitie în braserie, orice trecator sau trecatoare prin fata largilor ferestre declansa memoria celor prezenti. Dimpotriva. N. Carandino, de pilda, scria în presa culturala. Isi alcatuia volume fie la Cartea Româneasca, fie la Dacia, fie - în ultimii ani - la Editura Eminescu. Dar acum se discuta mult despre ce se întâmpla pe plan cultural. L. Kalustian ve nea cu vesti proas pete de la Editura Eminescu, unde ur ma sa apara..., unde a aparut..., unde se dadea bunul de ti par..., sau de la Fla cara, unde s-a scos din pagina..., unde s-au cerut înca pa tru fotografii cu Ceausescu. N. Ca randino venea cu vesti despre soarta volumului De la o zi la alta, ce urma sa apara la Cartea Româneasca. Se urmarea ceea ce se întâmpla, ce avea sa se întâmple.
Europa libera, cu un semiton mai jos, era iarasi un subiect de discutie cotidiana. Tot aici N. Carandino a adus copia dactilografiata a memoriilor sale din închisoare, pe care le-a oferit spre lectura prietenilor. A circulat ani de zile din mâna în mâna, sute de oameni le-au citit atunci.

Prin 1987-1988 cercul a început sa se destrame. Leon Kalustian, din ce în ce mai diminuat fizic, petrecea lungi perioade de timp la Focsani, îngrijit de cele doua devotate surori. Semne de oboseala dadea si N. Carandino. Nu mai avea aceeasi vioiciune si forta fizica precum altadata, pâna când a început sa nu mai poata parasi patul.

In octombrie 1989, Leon Kalustian pleca la Focsani. Cu câteva zile înainte, doctorul Vasile Tuchel îl vazuse si îsi manifestase îngrijorarea. Ii prescrisese câteva medicamente. In seara dinaintea plecarii la Focsani am mers în strada Maria Rosetti,unde locuia Leon Kalustian. Sora lui, Satinica, facea bagajele. I-am explicat, dupa recomandarile doctorului Vasile Tuchel,cum trebuie sa-i administreze medicamentele, pe care fratele ei neglija sa le ia.

Leon Kalustian mergea greu, târâia picioa rele si începuse sa vorbeasca pastos. Ne spunea ca se va întoarce dupa zece zile. A încetat din viata la Focsani, în ziua de 15 ianuarie 1990. Pe ultimul lui drum s-au aflat Andrei Bordeianu, Vartan Arachelian, Paul Lazarescu, N. Arsene.

In primavara aceluiasi an, doctorul Vasile Tuchel mersese sa-l vada pe N. Carandino la locuinta lui din strada Hristo Botev, de unde marele ziarist nu mai putea iesi. Statea la pat. Pe cînd doctorul Tuchel se întorcea spre casa, la coltul strazii un spasm cerebral l-a dobo rât. A mai trait putin.

In câteva luni totul trecuse pe tarâmul amintirii.