luni, 5 decembrie 2016


Surse biografice eminesciene
 în fondul de manuscrise de la BCU ”Carol I” - București
Scrisorile lui Matei Eminescu adresate lui Corneliu Botez

                                                                                                          DAN TOMA DULCIU

În anul 1909, cu prilejul împlinirii a două decenii de la moartea Luceafărului, apărea la Galați o carte importantă pentru biografia postumă a lui Eminescu, adunând la un loc mărturii prețioase, majoritatea din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape pe marele dispărut.
Corneliu Botez, cel care a cules și prelucrat un impresionant grupaj de informații privind biografia celui evocat, nu era de profesie istoric literar, ci magistrat (judecător, mai târziu președinte al Tribunalului din Galați, respectiv Șef al Secției Juridice a Institutului Social Român), obișnuit mai degrabă cu textele de legi, coduri, regulamente. Dar iubirea pentru Eminescu  (student fiind, publică în ”România Literară” -  1889 primul său studiu dedicat corifeului literaturii noastre naționale) îl determină să ia inițiativa constituirii unui comitet care să editeze un album omagial, să realizeze o medalie, din vânzarea cărora să se strîngă fondurile necesare ridicării unui monument în cinstea lui Eminescu, la Galați.
În paralel, orașul dunărean urma să găzduiască un festival artistic, o manifestare culturală adunând mari personalități ale vremii, ceea ce s-a și petrecut cu ocazia dezvelirii statuii, în 1911.
Albumul, reper și piatră de hotar în munca de reconstituire a biografiei lui Eminescu, a constituit un model acceptabil, desigur imperfect dar obiectiv, care nu își propunea să fie un imn de slăvire a memoriei poetului ci, mai degrabă, un tablou complex al vieții aceluia a cărui stea începea să strălucească pe firmamentul culturii române.
Strădania lui Corneliu Botez a constat mai ales în a aduna mărturii, probe testimoniale, veridice și autentice, de a le analiza în mod critic, dar imparțial, selectând însă izvoarele memorialistice folosite, după criteriul credibilității și al relevanței, clasificându-le pe domenii de cercetare (familia, copilăria, școala, studiile în străinătate, opera, etc) dar și pe subiecte privind receptarea de către posteritate a personalității poetului: statui și monumente dedicatorii, fotografii, texte adaptate pentru compoziții muzicale etc.
Printre semnatari, nu sunt persoane ilustre ale culturii române ci un amalgam de nume, reunind împreună atât condee  consacrate ale epocii, dar și altele mai puțin cunoscute: Cincinat Pavelescu, Jean Bart, Ilarie Chendi, de o parte, dar și C. Botez, Gr. Forțu, G. Manolescu, Leon Gheorghe Nicoleanu, de cealaltă parte.
 Cartea era destinată publicului larg, cu scopul evident ca din vânzarea cât mai multor exemplare, să se adune fondurile necesare ridicării monumentului dedicat lui Eminescu, astfel încât nu trebuie reproșat lucrării lipsa unui nivel academic sau științific ridicat.
 Ceea ce este demn de observat la acest Album este faptul că, pentru lămurirea unor aspecte biografice încă neclarificate suficient la acea oră (data nașterii, locul nașterii, biografia membrilor familiei etc) Corneliu Botez apelează la cea mai autorizată sursă – fratele Poetului – cu care poartă o susținută corespondență. Meticulos și cu știința cercetării judecătorești în minte, Corneliu Botez filtrează informațiile primite de la acesta (prin prezentarea rezumativă a scrisorilor primite, precizând însă în mod constant că știrea are ca sursă pe Matei Eminescu) dar, totodată, îi rezervă  un spațiu în Album, separat, prin tipărirea fără modificări a relatărilor trimise redacției de către însuși fratele lui Eminescu.
 Din corespondența purtată între cei doi, deducem că Matei Eminescu se temea că informațiile furnizate de el nu vor fi crezute de cititori, astfel încât el va indica, de fiecare dată, și alte surse veridice, din rândul celor care l-au cunoscut pe Eminescu, încă în viață fiind acei companioni, care să certifice corectitudinea celor evocate sau să amplifice, cu date noi, cele relatate de el.
  Din păcate, scurtul timp avut la dispoziție de editorul acestui Album, precum și cantitatea impresionantă de informații primite, l-au împiedicat pe Corneliu Botez să adâncească cercetarea, urmând pistele și adresele furnizate de către Matei Eminescu (aflat atunci în orașul Turnu Severin), departe de meleagurile copilăriei lui Eminescu (Ipotești, Botoșani etc).
 Cum ediții ulterioare ale Albumului (revăzute și adăugite) nu s-au mai scos, avem regretul că acele piste valoroase și posibilele lor dezvăluiri s-au pierdut iremediabil.
În acest articol prezentăm iubitorilor de Eminescu, pentru prima oară, textele integrale ale scrisorilor adresate de Matei Eminescu lui Corneliu Botez, ce nu au fost editate până acum decât fragmentar și sub formă de comentarii.
 Augustin Z. N. Pop a studiat aceste scrisori în anii 50 ai secolului trecut, o parte le-a tipărit, iar celelalte manuscrise le-a folosit ca sursă documentară pentru lucrările sale. Să nu uităm că, la momentul folosirii lor, mai trăiau încă G. Călinescu și Șerban Cioculescu și bănuim că acest fapt a trezit o oarecare invidie în rândul acestor mari critici literari și, într-un fel, a justificat atitudinea refractară uneori față de activitatea lui Augustin A. Z. N. Pop pe șantierul arhoeologiei literare eminescologice, venită în special din partea lui Șerban Cioculescu.
            În prezent, aceste manuscrise se află în depozitul Bibliotecii Central Universitare Carol I din București și este o minune că nu au avut soarta celorlalte manuscrise și documente dispărute în holocaustul bibliotecii, din decembrie 1989.
            Fondul de scrisori conține 7 manuscrise olografe, datate 2o Aprilie 1909 (2 scrisori), 22, 26 și 27 Aprilie 1909, 11 și 16 Mai același an. Manuscrisele sunt redactate în limba română, pe hârtie filigranată, cu cerneală neagră, recto și verso.
            Augustin Z. N. Pop a reprodus textul Mss 2946/BCU Carol I (2 f.) din data de 16.05.1909, în lucrarea: ”Contribuții documentare la biografia lui Eminescu”, București, 1962, p. 286-288, unde, referitor la "Omagiul lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa [15 ian 1850 - 16 iun 1889 - 16 iun 1909], București, 1909, album redactat sub îngrijirea lui Corneliu Botez, fratele poetului aduce precizări cu privire la următoarele subiecte: fratele mamei sale, fratele său, Șerban, menționând data nașterii acestuia. În finalul scrisorii, Matei Eminescu solicită o fotografie dupa portretul mamei sale, descriind totodată bijuteriile purtate de ea, prezente în acest portret.
          A. Z. N. Pop a publicat, de asemenea, scrisoarea lui Matei Eminescu, datată 11 Mai 1909, (Manuscrisul a fost reprodus de A. Z. N. Pop în aceeași lucrare din 1962, la paginile 284 -286.) în care autorul face o descriere a pozelor celor două surori (Aglaie și Harieta), a mătușiilor Olimpiada și Fevronia Iurașcu; apoi oferă detalii despre Ilie, fratele său. Se atrage atenția de a nu se face confuzii între fotografiile mătușilor sale. Amintitele amănunte au fost folosite și în Albumul redactat de Corneliu Botez, în 1909.
        Tot în cartea sa din 1962, criticul amintit a publicat și textul mss.3240/BCU-Carol I, unde sunt precizate detalii interesante asupra unor fotografii de familie (se neagă categoric existența unei fotografii a lui Mihai Eminescu, alături de mama sa, așa cum se pare că ar fi spus Victor Eminescu, citându-l la rândul său pe Ilarie Chendi). Totodată, se precizează sursa de inspirație folosită de Mihai Eminescu pentru basmul ”Călin (File de Poveste”): Mihai Eminescu, vizitând-o pe maica Fevronia, la Gafton, în cursul unei șezători de tors lână, măicuța Zenaida a spus povestea lui Călin. Eminescu a ascultat-o, a  luat notițe și apoi a versificat-o.
                                                                                  Viena
                                                                          04.12.2016

Texte inedite
            Mss. 2942/BCU Carol I

Dragă Corneliu
            ”Am scăpat din vedere să-ți mai scriu ceva. Tata avea case în Botoșani. Casa de alături, spre răsărit de a lui Alecu Enacovici, a vândut-o unui jidan. Și stătea numai mama mai mult în Botoșani. Tata era mai mult pe drumuri. Ținea în arendă moșia ”Dorneștii” pe malul Prutului. Când au venit muscalii, acuma nu știu cari, cei de la 1848 sau cei de la 1854, dar cert că cu ocazia venirei unora din ei, găzduit (în quartir) la casele tatei a fost un muscal, Contele Potloff. Acuma nu știu dacă era rudă cu Donțu. Și avea știință că Donțu are nepoți și nepoate de fată în Botoșani. Și de aceea a tras la noi, sau că nu se nubidea (înrudea, n.n.) de loc, și că deși se numea tot Potloff, aparținea însă unei alte familii, care nu se nubidea cu Donțu. Acest lucru l-ai putea afla numai de la mama lui Alexandru Frank, cucoana Valeria; căci precum familiile erau în mare intimitate, mama trebuia să-i fi spus cine era acest Conte Potloff. Probabil că Cucoana Valeria l-a și cunoscut în casă la noi și a și vorbit cu el. Spunea tata că era foarte cult. Cânta și la pian și era putred de bogat, numai nu zvârlea cu banii după câini pe ulițele Botoșanilor. Eu nu pot preciza nimic, dar mă intrighează același nume, apoi faptul că tocmai la noi a fost găzduit. A stat vre-o lună. Și, în fine, reproșurile ce i le făcea tata, mamei, când ea se pretindea că-i mai cucoană după Iurașca. ”Că mai cucoană ești după Donțu decât după tată-teu”. Cearta venea de acolo. Iurașcu era stolnic, tata căminar, boierie mai mare ca stolnic, la care mama contrapunea pe străbunii sei și faptul că boieria tatei era cumpărată cu bani, lucru care de altfel cam așa și era, căci în Decretul seu Mihai Sturdza zice:
       ”Luând în băgare de seamă slujbile ce au săvârșit patriei în deosebite vremi, dar mai ales sub vremelniceasca cărmuire etc etc. ” Și bietul tata n-a fost nici o zi, nici un ceas în serviciul statului.
        Deci Decretul era o minciună goală. Și precum era Mihai Sturdza lacom de avere și cu unele apucături à la Abdul Hamid, fără îndoială că pe bani s-a boierit pe tata.
        Mai află că acel Conte Potloff care a fost la noi în quartir n-avea un grad tocmai mare în armata rusă. Pare-mi-se că ofițer inferior. Deși era așa  bogat și cu titlu de conte, nu-i vorbă că era și tânăr, dar totuși nepotrivit rangul lui de noblețe cu gradul din armată. Ceea ce nu stătea în obiceiul rusesc, deci(era) privit suspect.
          În rezumat, numai Cucoana Valerița Frank te poate orienta în această privință.”
Salutări amicale
Eminescu




(Turnu) Severin
20/4  1909

Mss 2943/BCU Carol I
Corneliu Dragă,
”Am primit imprimatul de la Iași și cartea poștală, cu ea, la care-ți răspund.
Nu există, omule, fotografie a lui Mihai ca copil de 9 ani și ca să te convingi, dacă vrei, scrie-mi să public o dezmințire prin ziarul ”Minerva”, care în numărul său de azi anunță întreprinderea D-tale.....Sunt gata să fac și semnez.
Cele-l-alte există. D-apoi ți le-am spus. Aceea de pe prima pagină este după una care ți-am trimis-o eu. Prima de pe pagina a II-a. Este aceea care-i și la Mendonidi. Și cea cu poezia ”La Steaua care a răsărit” este aceea reprodusă de D-nul Maiorescu în poeziile editurii Socek, cea pe la 1884, iar a 4-a este aceea unde-i cu mustețile mari, privirea și fața abătută, adică când se îndreptase puțin.
 Altele nu există, omule, căci le-aș fi știut și eu iar ca copil nici nu există în Botoșani fotografie când era el de 9 ani; încă – încă o dată, nu există: minciuni.
 Despre fotografia mamei, acolo o găsești, unde ți-am scris eu, nu mai sta la îndoială. Te răpezi la Botoșani, de la gară pleacă direct la Gafton. Nu e decât 6 șase kilometri depărtare și vei găsi portretul mamei, în ulei, pe care eu pot să-l cer de tot prin autorități, ca singurul cel mai de aproape rudă supraviețuitoare a maicei Fevroniei.
 Acolo vei găsi și pe Șerban și pe Aglaie, poate și pe mama fotografiată bust sau cu Aglaia. Șerban e bust, fotografiat la Praga sau Wiena sau Erlangen sau München.
 Aglaie e fotografiată singură, o dată în picioare în costum național sau la Buda Peste sau la Wiena sau la Praga și alta bust tot național și apoi tot bust, nu național, dar cu părul tăiat și frizat creț.
La Mantacaș de asemenea e posibil să găsești pe Aglaia și pe Șerban fiind că Aglaia era în mare intimitate cu vară-sa Profira.
 De asemenea du-te cu Grigore Mantacaș la Aglaița Mitihănescu, fata lui Todiriță Mitihănescu, care cu mine e vară al II-lea iar cu mama lui Grigore vară dreaptă.
 Și dacă ea păstrează albumul părintesc vei da în el de Șerban, care cât a stat în Botoșani era aproape zilnic în casa lui Todiriță.
Acum e cu putință ca să trăiască mama Aglaiței, care se numea tot Profira, ca și mama lui Grigore. Cu atât mai bine atunci. Și dacă dânsa și Aglaița și Grigore i-a cunoscut personal și ți-i vor arăta ei.
 Mi se pare că Aglaița, care e de o vârstă cu mine, trăiește la Gafton. Bine însă nu știu. Cucoana Valerica îți va spune.
Ia portretul în ulei, omule. Acela e cel mai bine reușit. Să nu îți ia cei din Iași, care umbla după speculi jidovești înainte.
 Apoi mai ai nevoie să vorbești și cu Cucoana Valeria. Ia scrisorile mele și i le citește Cucoanei Valeria; ea le va completa și cu alte detalii.
 Dumitale îți vine mai aproape Botoșani, pentru mine e de la un capăt la cela-l-alt de țară.
Fotografia Harietei este pe un volum de scrisori ale ei, publicat de Șaraga. O găsești la vre un anticar.”
Salutări amicale,
Eminescu
22 April 1909 Severin
         Nu uita la Gafton de a merge și pe la casele maicii Olimpiada, care e a 4-a sau a 5-a casă spre răsărit de a maicii Fevronia.

Mss 2941/BCU Carol I

Dragă Corneliu,
” Îți alătur aici părerea lui Păucescu. Prefața aceasta provine cam pe la 1891.
Cuconu Nicu Filipescu a scos o broșură cu propria sa cheltuială, intitulată   ”Din articolele lui Eminescu publicate în TIMPUL ” și ca ”Prefață” a pus după ce a avut voea lui Păucescu părerea care ți-o trimit.
 Această cerere de permisiune mi-a spus-o mie personal C.C. Nicu. Întâlnește-l în București și-l întreabă.
Acuma, unde va fi publicat Păucescu pentru prima dată această părere a lui despre Mihai, nu știu. C.C. Nicu poate să-ți spuie și te autoriz chiar să-i arăți această scrisoare.
 Cea broșură n-o am. S-a irosit nu știu pe unde, dar prefața am deslipit-o de atunci și o păstrăm.
Cu privire la fotografia lui Mihai ca copil să nu te mai intrigheze nimic, ea nu există și trebuie să fie și versiunea de la Iași, tot din sursa lui fiu-meu.
Mama s-a fotografiat pentru prima oară la 1868 cu Aglaia și o dată și tata cu mine. Or, Mihai, la 1868, era de 18 ani și nu de 8 și nici nu era acasă.
Harieta eu îi știu numai o singură fotografie bust în semiprofil, cu părul pe frunte rătezat și care fotografie datează după moartea mamei, care a murit la 14 august 1876, deci era Harieta (căci era mai mare ca mine) de vre-o 23-24 de ani.
 Alta nu știu, dar e posibil ca ea să fie fotografiată cu Mihai, însă atunci când s-a întors Mihai de la Debling și de când datează și fotografia bust abătut la față. Zic că este posibil, dar n-am văzut, nici auzit.
 Mă mir că-mi scrii că ai întrebat de locuința Cucoanei Valeriei, d-apoi ea are casele ei, farmacia pe care știu că o arendase bătrânul Frank nu însă s-o fi vândut.
Apoi mai are un ficior, Ionică, plugar, care e om bogat, are și ginere în Botoșani, pe inginerul Christea, deci nici mai e vorbă că locuiește la Botoșani.
Te rog cu prima scrisoare ce-mi vei mai scrie-o spune-mi ce boală are Alexandru Frank, căci el este cu vre-o 5-6 ani mai tânăr ca mine.
Dacă mă asculți, să te răpezi până la Botoșani și Gafton și te întâlnește cu cucoana Valeria, care e femeie foarte blândă și cu educație îngrijită.
Și ca s-o cunoști, să știi că e ciupită de vărsat și cu albeață pe un ochi, nenorocire venită după ce s-a măritat. S-a îmbolnăvit de vărsat și i-a ieșit un fir drept în lumina ochiului.
 Asupra identității fotografiei tatei, pe care ți-am trimis-o, dă în București pe la dl. Maiorescu și-i o arată, căci dânsul l-a cunoscut pe tata.
Asupra identității fotografiei lui Iorgu, dă pe la generalul Manu, care e un boier de toată demnitatea și întreabă-l..... ”D-le General, pe la 1868-69 a fost trimisă o misiune de ofițeri români la Berlin, misiune a căreia șef erați D-voastră, pe atunci colonel. Și aveați în misiune pe Maiorul Cantili (mai pe urmă general), pe Maiorul Gorjan (mai pe urmă tot general), pe locot. Oteteleșeanu (mai pe urmă colonel la geniu) etc. Era în acea misiune și acest ofițer ?
 Și arată-i fotografia ce ți-am trimis, și cum îl chema ? Și-ți va răspunde Sub Locot. Eminovici Gheorghe.
Același lucru poți să-l faci și cu mai puțină etichetă, mergând la generalul în retragere Eustațiu Mihail, tot în București, fost el multă vreme director de serviciu (personal și operațiuni militare) în Ministerul de Război. Cel mai intim prieten a lui Iorgu din toată armata.
Acestuia arată-i numai fotografia și întreabă-l cine-i ? cu această ocazie vei mai afla un lucru: Iorgu la ducerea la Berlin a mai avut și o misiune confidențială, a dus o corespondență secretă a Regelui către Wilhelm I sau către prințul de coroană de pe atunci, mai pe urmă Împăratul Frideric al III-lea. Atât generalul Manu cât și Eustațiu îți vor da deslușiri în această privință.
 Fotografia Harietei nici mai e vorbă că trebuie s-o aibă și cucoana Valeria, fiindcă Harieta după moartea tatei (1884, Ianuarie 7) s-a mutat la Botoșani și a stat cu chirie la Frank.
Și dacă nu va avea-o Cucoana Valeria are s-o aibă fiica sa, Sofia inginer Christea.
Deci, dacă voiești să faci o operă completă, du-te pân la Botoșani iar în București caută negreșit și întâlnește pe generalul Mihail Eustațiu sau Manu, mai bine pe Eustațiu, are să-ți spună multe despre Iorgu.
26 April 1909
T. Severin.



Mss. 2949/BCU Carol I
Dragă Corneliu
      ” 1. Numele și originea actualei mele soții este Silvia, născută Maieru (se citește U). E de loc din satul Vingart, de lângă Alba-Iulia.
       Are doi frați, stabiliți la noi. Unul, Titus Maieru, căpitan de infanterie în regimentul de la Roman, și altul, Gheorghe, funcționar la Regia de Tutun Belveder(e) din București.
        Tatăl ei (părinții îi sunt morți) a fost notar al Împăratului. Notar, ca în Austria, nu ca la noi.
         2. Asupra primei mele soții, te rog din suflet să treci cu vederea, să te strecori așa cu condeiul, ca să rămâie nepomenită.
         3. Dacă mai era tata la Dumbrăveni, când a luat Ipoteștii, nu știu, dar în orice caz, sau că i-a luat chiar în anul ieșirii de acolo, sau că (cu) un an în urmă, și iată pentru ce: Iorgu era născut la an 1844 și când a venit bolnav la Ipotești, unde a și murit, spunea într-o zi la mama că ține bine minte când Balș era întins mort pe un catafalc și tata stătea în genunchi la capul lui.
             Deci, ca să fi ținut minte, trebuie să fi fost de cel puțin 4-5 ani, deci 1848 sau 1849, aceștia sunt anii în care a murit Balș, or la 1850 s-a născut Mihai în Botoșani.
            Aglae, Harieta eu și cu Vasile ne-am născut în Ipotești.
            Nu cred ca Mihai să fi copilărit în Dumbrăveni și iată de ce: tata luase în antrepriză axisul băuturilor spirtuoase din Botoșani și pusese să vadă însă de această treabă un jidan, Nusăm Cucoș (nu Nuhăm) și cu banii câștigați din această afacere a făcut casele din Botoșani unde s-a născut Mihai.
           Și când a luat Ipoteștii, pe care dat 4000 de galbeni, a vândut casele și a mai luat 800 de galbeni (și nu 1000) de la maica Fevronia iar 200 de la Maria Mavrodin, bunica lui Mantacaș și a avocatului Mavrodin, stabilit acum în Brăila, și care era soră cu mama sau tata  avocatului Mavrodin.
           Inginerul Vasile Mavrodin era frate cu Profira, mama lui Grigore Mantacaș și frate cu colonelul Petre Mavrodin, stabilit mai pe urmă pe la Focșani și pe care trebuie să-l fi cunoscut Urleanu, și cu maiorul Gheorghe Mavrodin, care a murit subit la Regimentul de Infanterie din Buzău.
           Știu bine că când luase Ipoteștii a intrat în ei înainte de a lua toți banii și înainte de a fi vândut casele.
          Și că avea și în arendă o moșie Dorneștii aproape de Prut. Căci, adese ori, pleca din Ipotești la Dornești une-ori el, une-ori mama. Amândoi băteau drumurile Ipotești-Dornești-Botoșani.
         Eu pe Balș nu l-am apucat. Tot ce ți-am scris e absolut autentic, din gura părinților.
         Cucoana Valeria ar putea spune dacă, când a luat Ipoteștii, mai era la Dumbrăveni.
         Cât despre Mihai că a copilărit în Dumbrăveni e însă anecdotă și iată pentru ce: Tata cum a luat Ipoteștii, a dărâmat casa veche. Și a făcut una nouă, timp în care venisă și Vasile Iurașcă la Ipotești și a stat nu știu cât, vre-un an doi.
            Și spunea mama, și ne arăta doi salcâmi seculari, unde stătea el, la așa adânci bătrâneți, încât era în mintea copiilor, și că tot zicea ”Măi Mihai, măi, vin la moșu, măi ” pe când Mihai se juca prin grădină și care era botezat de bătrân.
          Deci Mihai nu era nici dat la școală. Și când a fugit de la școala din Cernăuți, abia îmi amintesc eu, nu era mai mare ca 10-11 ani, cel mult 12.
         Căci când a ajuns la Ipotești, n-a venit acasă, ci se tot învârtea pe lângă un păr cu pere a lui Nicolae Isăcescu.
        Maica Fevronia era la noi. Tata lipsea de acasă. Părul lui Isăcescu era pe o coastă, drept în fața caselor noastre și la vre-o 150-200 metri depărtare.
         Maica Fevronia văzându-l a zis ”Ia uite Ralucă cum seamănă băiatul cela cu Mihai” și atât, când se pomenește cu o babă, care-i  zicea în sat baba Prodăneasa, care vine și spune că acel băiat e Mihai.
          Și când a trimis să-l aducă, el a dat să fugă. Și l-a prins un viziteu, Vasile Rusu (rus și era) și țipa cât îi lua gura, când l-a adus în brațe cu sila.
            Seara, venind tata, mama l-a ascuns, căci tata era cam constituțional, din spiritul timpului lui. Numai eu oi fi luat vre-o 50 de bătăi de la el.
              Și tocmai a doua zi, după ce l-a  cam prevenit, i-a spus. Și știu că după ce l-a judecat tata, zicea: ”Câtă treabă am Ralucă și acum trebuie să mă duc la Cernăuți să duc tâlharul ista la școală.”
             Și a și plecat cu el a doua zi. Când au murit maicile, nu știu bine, dar știu că Olimpiada era mai mică ca mama, iar Fevronia cu vr-o opt ani mai mare și decât tata, care la rândul său era cu vr-o șase ani mai mare ca mama.
              Un lucru e cert că maica Fevronia, care a supraviețuit mult după tata, trebuie să fi murit la vârsta de peste 90 de ani.
              Ipoteștii, adică jumătate din ei, i-a luat odată și nu pe rând.  Cea-l-altă jumătate era: o pătrime a fraților Isăcescu, o optime  Nicolai Isăcescu și o optime Isăcescu Călugăru, călugăr și era la Mânăstirea Neamțului.
             Când a murit a închiriat moșia mânăstirii. După secularizare a devenit a statului.
             Iar optimea lui Neculai a moștenit-o nepotul său, Iordake Isăcescu, de la Avrămeni, tata lui Isăcescu din Botoșani, care are și o soră și se mubidesc de pe mamă cu Cucoana Valeria (tații frați).
            Isăceasca era fata lui Gheorghe Caraieni, frate (numai după tată) cu Costake, tata Valericăi.
           În fine, ultima pătrime din Ipotești, adică acea despre Cucoreni, era a unuia Ciofu, pe care l-a moiștenit o soră a lui – Luța, lumea îi zicea Luțoasa și care avea de bărbat pe un fost arnăut, anume Vasile Petrovici, fost om de casă unui boier Săndulaki Sturdza, fost și el Domn.
           Partea sau jumătatea Ipooteștilor, cumpărată de tata, a aparținut unui anume Murguleț, răzăș (mazil), care n-avea boierie însă bună moșioara, cam 400 de fălci ”neredusă la orizont” adică măsurată fălcește, cu prăjina, nu inginerește cu planșeta, căci ”redusă la orizont” ar fi fost mai mică.
         Și pe lângă această moșie, Murguleț avea și parale.
         Tata Hurmuzăkeștilor a murit prematur, cum îl chema din botez nu știu.
          Și femeia lui, Hurmuzăkioaia bătrâna, o femeie foarte vrednică și virtuoasă, a luat în mână ad-ția moșiei, și pe unul din feciori, care nu știu, poate chiar Constantin.
          Și câți frați au fost iar nu știu, dar știu că Eudoxiu (îi zicea Doxaki) era cel mai mic. Pe unul l-a dat la călugărie, și nu știu la mânăstirea Neamțului sau la Vorona, în tot cazul la una din două.
           Acesta a fugit din mânăstire și a nemerit la Murguleț ca pretendent al fetei lui. Murguleț, cum a văzut că e ficior de boier și-a dat fata și moșia și bani iar el după ce a prins aripi a chemat-o pe mama lui în judecată, pentru partea lui părintească, căci se vede că ca călugăr nu-i dăruise și lui parte.
           La judecarea procesului a fost nu știu prin ce împrejurări și tata. Și iar nu știu instanța dar știu că la Iași.
           Cu desbaterile căruia spunea tata că s-a provocat un râs și-n auditor și între magistrați, de râdeau cu lacrimi, pentru următorul incident: intimatul (fostul călugăr) aducea ca argument că fratele său, căruia mamă-sa îi dăduse partea lui de avere și pe el îl exilase la mânăstire, nu era făcut cu Hurmuzaki bătrânul, ci cu un țigan ficior în casă, lucru pe care-l știau magistrații că e calomnie.
           La aceasta Hurmuzăkioaia în replică ea, personal, a răspuns în bătaie de joc: ”Da, Domnilor judecători, este adevărat că la tinerețe am păcătuit cu un țigan, însă pe Dumnealui (pe intimat) l-am făcut cu țiganul și nu pe acel ce i-am dat averea. Și de aceea l-am dat la mânăstire, gândindu-mă la D-zeu că n-are drept la averea bărbată-meu”.
            Atunci s-a provocat un râs general în sală. Cu tot râsul însă Hurmuzaki a căștigat și de la acesta a luat tata Ipoteștii și a avuit și conflict cu Constantin (dacă nu cumva chiar el o fi fost) căci în urma acestui conflict a vîndut casele din Botoșani, de a plătit un rest.
             Poate că din acest conflict să fi ieșit tata de la Dumbrăveni căci Constantin Hurmuzaki a continuat serviciul de inspector și după moartea lui Balș. Cucoana Valeria trebuie să știe.
            Când m-am trezit eu în Ipotești toți țăranii vorbeau de Murguleț deci puțin timp a fost cred Hurmuzaki proprietar.
             Afară de acest Murguleț, pe care pare-mi-se că îl chema Gheorghe, mai era cu el și un Toader Murguleț, flăcău unguresc.
             L-a(u) bătut vre-o doi țărani, prinzându-l la neveste și de la care a cumpărat mama biserica. Ce rudă era cu celă-l-alt nu știu. Ver frate, ficior nu știu.
             Asupra spuselor lui Carl sau Artur Hinek și a lui Costake Crețu că am fost 11 și nu 10, poate că ei comptează un avort pe care l-a avut mama în a vr-o 5-a lună de sarcină din zdruncinarea în trăsură, venind de la Dornești și pe care eu am scăpat din vedere să ți-l spun.
            De 17 nu-m auzit și cred că e tot așa de adevărat, din partea lui Victor, ca și fotografia lui Mihai la 8 ani.
          Dacă ai fost în Ipotești, casa lui Costake Crețu e la extremitatea dreaptă a satului, pe deal, dinspre Cucoreni și treci o râpă ca să ajungi la acea parte de sat.
          Pe tata îl chema Eminovici lumea însă îi zicea Gheorghieș Iminovici (cu accentul pe o).
          În Decretul lui Mihai Sturdza pentru boierie stă Iminovici. El semna Gh. Eminovici.
            Balș îi zicea în scrisorile lui (pe care le-am văzut, din care una scrisă din Petersburg) tot Eminovici.
            Asupra părinților lui, el evita să ne spună cine a(u) fost părinții lui. Mama zice că de rușine fiind că erau oameni de jos, de origine, zicea mama ruteni, dar el se dădea, însă cam rezervat, drept coborâtor dintr-un ofițer de cavalerie din armata lui Carol XII, scăpat din catastrofa de la Poltava. Cert nu știu să-ți spun.
            Faptul că urma totdeauna îngrijit îmbrăcat și se simțea, cred că tot din contactul cu Balș și cu C. Hurmuzaki, pe lângă care învățase nemțește și puțin franțuzește.
           Mihai avea ochii ceva intermediar între negru și căprui, un fel de căprui închiși. Nasul era drept ca al mamei și nu aqulin.
         Statuia s-a făcut după fotografia trimisă de mine. Acolo e mai bine ascuțit ca ori unde. Acolo era în deplină putere, deplin sănătos și în floarea vârstei.
         Colonelul Mavrodin și pe care Orleanu nici mai încape îndoială că l-a cunoscut, căsătorindu-se, a luat o fată coborâtoare din Iurașcă, cel pripășit în Țara de Jos, așa că, cam de departe (cam veri al doilea) se nubidea cu nevasta lui cu Iurașcă fostul consilier de curte.
        Se nubidea și el și ea. La această căsătorie știu că s-a opus din răsputeri mama lui, bătrâna văduvă, care era o bigotă ca și mama, zicând că-s rude și n-are să le ajute D-zeu. Și D-zeu și-a văzut de treabă.
        Colonelul Petre Mavrodin a murit, om de o jumătate de milion avere.
         Asupra unei nemțoaice de la Curtea lui Balș, afacerea stă astfel: Autentic din gura mamei ș-a tatei. Balș după cum ți-am spus luase de soție o cântăreață de la Teatrul Imperial din Wiena, o femeie foarte frumoasă.
          Și care imediat și-a adoptat apucătorile nobile ale lui Balș și a eșit o femeie foarte de treabă.
           De la căsătorie însă toți boierii începuse(ră) a se răci de Balș, chiar vornicul Iancu Giurgea. Răceala  a ajuns până-n tratât încât la un bal al înaltei aristocrații din Iași s-a dus și Balș și nici una din cucoane n-a băgat-o în seamă pe Bălușoaia.
           Acest lucru l-a amărât pe Balș și mergând la Cahul, moșia sa din Basarabia, de acolo cu cine o fi făcut el cunoștință s-a dus (la) Petersburg.
         Acolo a obținut  noblețea de Sovetnic, adică consilier de curte, nu-i vorbă că onorific, nu se mai sfătuia țarul cu el, dar îl obținuse sovetnic și cavaler, așa se intitula.
          De la această dată, cea mai mare parte din an și-o petrecea la Petersburg iar nevasta sa și-o năpustise în Dumbrăveni.
          Ea de urât, și-a adus din Wiena o nepoată. Fată mare, dar cam fătoi, fierbeau microbii.
          La velniță era ca șef un neamț Karl Hein, care avea și el două fete mari. Imediat a legat intimitate cu fetele acestuia.
           Ca chelar la velniță, Hein avea pe un țăran, feciorul lui Gheorghe Hodoroabă din Verești (nu scăpa din vedere că Vereștii cu gară cu tot sunt pe domeniul Dumbrăvenii).
          Spunea tata că acest flăcău țăran era de o frumusețe francă că era un cadru.
          Dracu, care nu face mânăstiri, nemțoaica s-a amorezat de țăran.
           Pesevenkiu (?) l-au făcut fetele lui Hein, care n-aveau mamă, murise, și nemțoaica fură de la Bălușoaia vr-o 300 de galbeni.
          Și precum călărea ca un dragon mai în toate zilele, într-o zi foarte de dimineață, a zis de s-a pus șeaua pe cal (călărea pe un armăsar arab negru la păr) și prefăcându-se că se duce la cavalcadă, s-a dus la Verești.
           Acolo știi că în față curge apa Sucevei, granița. O aștepta Hodoroabă, a dat drumul calului să se ducă unde o vrea și ea cu Hodoroabă.
         Fiind în acel timp râul secat, au trecut dincolo, unde fie că grănicerii austrieci nu i-au văzut, fie că i-au mituit sau că fiind cătăni nemți s-au înțeles cu ea nemțește, dar le-au dat drumul.
         Calul după ce a gonit cât a gonit, așa că se făcuse alb de clăbuc (de spume) a venit acasă și a început a necheza la poartă să-i dea drumul la grajd.
           Tata cum îl vede își închipuie că a trântit jos de pe el pe nemțoaică și de îndată împănează în toate părțile oamenii curții să o caute, el însuși apucă spre Verești.
           Dar acolo îl întâmpină un țăran și-i zice ”Nu mai căuta C. C. Gheorghe că a trecut cordonul (așa se zicea la graniță pe atunci) cu feciorul lui Hodoroabă”.
          Ajungând acest lucru la auzul lui Balș, a venit grabnic de la Petersburg și prin ambasada rusă la cea austriacă a prins și a extrădat pe Hodoroabă.
          I-a dat tata lui Enacovici o bătaie soră cu moartea.
           Balș a refuzat însă să mai primească pe nemțoaică în casă, în zadar toate intervenirile.
           Așa că ea trăia nu știu unde și pe sub mână îi trimitea Bălușoaia bani, prin mama însă,  și nu prin tata. Se vede că se temea să n-o spună lui Balș.
            Bălușoaia făcea gropurile și mama în taină le ducea la poșta nemțească, în Botoșani.
             Această poștă nemțească am apucat-o și eu. Era șeful ei un bătrân Odriski, bun prieten cu tata și cu Frank și cu Hinek bătrânul.
             Mihai, deși n-a copilărit deloc în Dumbrăveni, însă a fost cu tata pe acolo.
             Am fost și eu, căci Hurmuzaki cu timpul a părăsit serviciul la Bălușoaia, și orice afacere mai serioasă se ivea, Bălușoaia trimitea după tata.
            Într-un rând i-a oferit iar ad-ția și n-a primit-o numai din cauza sănătății, căci la un joc, nu știu unde, ridicând tata nu știu ce lucru greu, se surpase, îi ieșeau mațele sub piele la partea dreaptă, la vintre.
          El umbla cu curea de cele supozitor. Tata lui Frank i le aducea, nu știu de unde, din străinătate.
           Și era tata așa de rău în cât nici putea încăleca, nici umbla de cât în trăsură pe arcuri.
           Dar Mihai auzind narațiunea daravelei cu nemțoaica, a făcut versul:
La castel în poartă calul
Sta a doua zi în spume
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.”
              Aceasta exact în anul 1864, căci era delimitarea și Bălășoaia rugase și angajase pe tata ca perfect cunoscător al Dumbrăvenilor s-o reprezinte tata în comisia de delimitare.
              Vr-o 8 luni a stat  tata mai mult în Dumbrăveni și atunci ne-a luat și pe noi, pe mine și pe Mihai, care eram în vacanță acasă și ne-a dus pe acolo.
             O dată Bălușoaia era la Iași și ne-a purtat tata prin toate apartamentele. Atunci ne-a arătat peisagele ”Cele 7 minuni ale lumii”, un portret în ulei. Zicea tata că e țarul Alexandru I. Un alt portret, zicea că e Soult, un marechal de-ai lui Napoleon I.
          Și ne-a mai spus: ”Sunt pictate de neamțul care a făcut și portretul mămi-ta de la Gafton”.
          Plecând spre Ipotești cu tata, Mihai a scris cu creta pe poarta castelului versetul ce ți l-am spus. Tata, văzându-l, a pus de la șters.
Salutări amicale,
Eminescu
27/4 1909 Severin

           Încă o dată, te rog  din suflet s-o treci cu vederea pe mama lui Victor.”

miercuri, 30 noiembrie 2016

CÂTE CEASORNICE A AVUT MIHAI EMINESCU?

     La Muzeul Literaturii Române din Iaşi, casa Pogor, se află ceasul de aur, cumpărat poetului de Gheorghe Eminovici, în 1881 şi inelul cu monogramă ,,M.E.”. Aceste două exponate de mare valoare au aparţinut urmaşilor Aglaei Eminovici, care le-au donat, înainte de plecare din ţară, muzeului ieşean.
    Dar, iată că au mai apărut alte două cesuri, cu monogramă ,,M.E.”, din care unul scos la licitaţie, pe 22 noiembrie 2016, de către Casa Artmark din Bucureşti, cu preţ de pornire de 5000 de euro şi care s-a vândut cu 19.000 euro:„Ceas de buzunar ce a aparţinut poetului Mihai Eminescu, cu dedicaţie din partea junimiştilor: «Maestrului slovei», datat 1876.”
     În ,,Buletinul Informativ Eminescu” nr.21 din ianuarie 2009, am scris un articol despre alt ceas ce ar fi aparţinut lui Mihai Eminescu, ceas ce se găsea în posesia pensionarului Victor Achim din Satu Mare. Iată ce scriam în acest Buletin:,,Dumitru Nedelea, muzeograf la ,,Muzeul Ceasului din Ploieşti" a aflat de existenţa acestui ceas, a făcut demersurile pentru achiziţionarea şi aducerea lui la muzeul din Ploieşti.  Acest lucru se întâmpla în anul 1970, ceasul fiind adus la muzeu pentru câteva luni de zile, dar din păcate, nu a fost achiziţionat din cauza sumei de 5000 lei pe care o solicita pensionarul. Din cauză că nu exista certitudinea că ceasul ar fi aparţinut lui Eminescu, acesta n-a mai fost cumpărat ajungând înapoi la Victor Achim. Nici muzeul din Satu Mare n-a achiziţionat ceasul. Acest ceas, ce a aparţinut lui Victor Achim, a fost însoţit de o listă în care primul nume era a lui Mihai Eminescu, după care urmau alte şase nume, bătrânul pensionar fiind al optulea posesor al ceasului. În anul 1954 lista cu numele posesorilor s-a pierdut.
      Ceasul, marca Longines, are un diametru de 3 cm, are un cadran alb cu două arătătoare, orele fiind scrise cu cifre arabe. Ceasul are 17 rubine, nu are capacul din faţă, iar pe capacul din spate sunt gravate, în mod stângaci,  iniţialele ,,M.E." suprapuse. Se estimează că vârsta ceasului ar fi de 200 ani”.
       Acum stăm şi ne întrebăm:De unde a mai apărut al treilea ceas ce ar fi aparţinut lui Eminescu, aflat în colecţia lui Lucian Stanciu şi despre care eminescologul Nicolae Georgescu afirmă că ar fi aparţinut poetului?
       Istoria acestor ceasornice porneşte de la Iaşi, când Mihai Eminescu a deţinut funcţia de director al Bibliotecii Centrale 1874-1875, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui- 1875-1876 şi apoi redactor la ,,Curierul de Iaşi”, în perioada 1876-1877.
     La iniţiativa ,,Junimii” se ţineau conferinţe cu publicul ieşean, pe diferite teme, la care a participat şi Eminescu cu o temă istorică de interes. Iată ce spune junimistul N.A. Bogdan: ,,La o astfel de conferinţă, ce s-a ţinut pe 14 martie 1876, Mihai Eminescu a vorbit despre ,,Influenţa austriacă asupra românilor din Principate", de faţă fiind şi consulul austriac din Iaşi.
    La acestă conferinţă a participat o mulţime de lume, elita societăţii  şi reprezentantele sexului frumos, gătite şi împodobite ca de sărbătoare, care doreau să-l vadă şi să-l asculte pe Eminescu.
   Eminescu a apărut la tribună sfios, cu voce slabă şi nesigură având nişte notiţe aşternute pe un bilet de vizită.
     La un moment dat Eminescu cam obosise şi: ,,Scoase un ceasornic din buzunarul jiletcei şi se uită la el cu grijă, apoi îl lăsă pe masă, deschis, lângă pălărie. Regula era ca o conferinţă a unui membru al Junimei să ţie cel puţin un ceas…În ultimul sfert, Eminescu, căutând să prelungească frazele sale- subiectul fiind cam epuizat- îşi arunca la fiecare 3-4 minute ochii la ceasornic,- şi se pare că ceasornicul se mişca foarte greu în ceasul acela" (,,Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu,,- Ed. Saeculum I.O. Bucureşti, 2004).
      De aici deducem că în 14 martie 1876, Eminescu avea un ceasornic, şi ne întrebăm dacă este acelaşi cu cel vândul la licitaţie de Casa Altmark.
      Se afirmă că ceasornicul şi bastonul a fost făcut cadou lui Eminescu de ziua lui onomastică, dar se ştie că poetul îşi serba onomastica pe 8 noiembrie, de ziua Sf. Mihai şi Gavril. Asta înseamnă că atunci când a primit ceasornicul cu inscripţia ,,M.E. Maestrului slovei. 1876,, Eminescu mai avea un ceas, cel folosit la 14 martie 1876, când a ţinut prelegerea ,,Influenţa austriacă asupra românilor din Principate,,. Dacă l-ar fi primit de ziua sa ne naştere, ar fi fost pe 20 decembrie 1876, dată când se ştia născut poetul, trecută cu mâna lui în Registrul Junimii, în 1870.
      Ne întrebăm din nou: de ce i-au mai dăruit un ceasornic dacă avea unul ?
      Părerea mea este că unul din cele două ceasornice, care au aparţinut lui Victor Achim şi lui Lucian Stanciu nu este original, ci un fals. Ceasurile sut total diferite, cel a lui Victor Achim este marca Longines, are un diametru de 3 cm, are un cadran alb cu două arătătoare, orele fiind scrise cu cifre arabe. Ceasul are 17 rubine, nu are capacul din faţă, iar pe capacul din spate sunt gravate, în mod stângaci,  iniţialele ,,M.E." suprapuse, într-un pătrat.
       Ceasornicul scos la licitaţie de Casa Artmark are:”Mecanism cu armare manuală având 15 rubine, serie carcasă 12902. Ceasul este gravat pe capacul din spate cu iniţialele poetului, «M. E.», încadrate de motive florale. Acesta vine însoţit de cutie şi cheie pentru întoarcere,,.
       Ne întrebăm care din cele două ceasornice au aparţinut cu adevărat poetului Mihai Eminescu şi care este un fals. Datele prezentate mai sus ar duce spre ceasul deţinut de Victor Achim, ca fi aparţinut lui Mihai Eminescu, cumpărat prin 1874 sau 1875, câd poetul preda şi ore la şcoală şi avea nevoie de un ceasornic. Inscripţia de pe capac a fot făcută de unul din cei 8 ceasornicari din Iaşi, la cererea lui Eminescu, de teama să nu-l piardă.
     Ceasornicul, scos la licitaţie de Casa Artmark, are inscripţia ,,M.E.” scris artistic, de fabrică ca şi ornamentele. Poate că acestă inscripţie reprezintă o marcă de fabrică sau altceva. Scrisul de pe capac este cu totul altfel, completat ulterior şi acest lucru putea fi făcut de unul interesat să aibă un obiect de colecţie, ce ar fi aparţinut lui Eminescu.
      Numai o expertiză tehnică a unor specialişti în domeniu poate să lămurească autenticitatea ceasornicului, licitat cu 19.000 de euro.








   Ceasornic ce ar fi aparţinut lui Eminescu, scos la licitaţie de Casa Artmark pe 22 noiembrie 2016



Ceasornic ,,M.E.”ce a aparţinut pensionarului Victor Achim din Satu Mare

                                                                                         Ing. N. Iosub

BIBLIOGRAFIE:
1. Dumitru Nedelea- Pelerinaj printre orologii- Ed. Sfera- Bîrlad-2007
2. Buletin informativ nr.8 din martie 2005 şi 21 din ianuarie 2009
3. Vasile Ilucă-Iaşii lui Eminescu- Ed.Helios Iaşi-2003